Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti - Scurt istoric

Mănăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti este situată în cartierul Militari, pe strada Televiziunii nr. 13-15, în sectorul 6. Ea a fost înfiinţată în anul 1964, de Prea Sfinţitul Evloghie Oţa († 1979), şi este condusă în prezent de părintele stareţ Arhimandritul EFTIMIE Vrânceanu. De asemenea, mânăstirea este reşedinţa episcopală a Prea Sfinţitului FLAVIAN Bârgăoanu. Mănăstirea se află sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, condusă în prezent de ÎPS Mitropolit VLASIE Mogârzan. În anul 1924, în urma Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă hotăra înlocuirea calendarului iulian, declarat ,,nu fără de lipsuri”, cu calendarul gregorian. Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte - Bisericile Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian, şi, pe de altă parte - Bisericile Ortodoxă Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Cititi mai mult...

 

Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică (I )

Precum orice viţă de vie se curăţă de mlădiţele uscate pentru a rodi deplin şi ca nu cumva uscăciunea să cuprindă şi mlădiţele sănătoase, tot aşa ierarhii Bisericii s-au făcut aidoma unor lucrători în vie, îngrijind mereu ca via lui Hristos să aducă rod cât mai îmbelşugat, iar necurăţia să nu-şi facă lăcaş în sânul ei.Asemenea unor meşteri iscusiţi, ei s-au folosit de uneltele pe care le-au moştenit de la înaintaşii lor, sfinţii apostoli şi ucenicii lor, şi mai apoi Sfinţii Părinţi, anume de canoanele şi rânduielile lăuntrice ale Bisericii. Şi, lucrând mereu în vie, s-au străduit să o păstreze neîntinată, ca atunci când va veni Stăpânul, să-Şi găsească slugile cele credincioase la lucru.

De-a lungul secolelor, ei au fost nevoiţi să se lupte cu o sumedenie de învăţături false, care încercau să sufoce Biserica lui Hristos sau să o rupă de Capul şi Învăţătorul ei dumnezeiesc. Unul dintre evenimentele cele mai grave din istoria Bisericii, provocat de învăţăturile false introduse în sânul Bisericii Universale, este Marea Schismă de la 1054, care a însemnat ruperea comuniunii ecleziastice dintre Biserica Răsăritului – Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, cu toate Bisericile locale aflate în jurisdicţiile lor, şi Biserica Apusului – Patriarhia Romei, cu toate Bisericile locale de sub păstorirea ei.

Marea Schismă de la 1054 este doar deznodământul unui proces de câteva secole de neînţelegeri şi dispute între Bisericile celor două părţi ale fostului Imperiu Roman, de Răsărit şi de Apus. După mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330, Biserica Răsăriteană, cu cele 4 patriarhii ale sale, s-a dezvoltat, s-a întărit şi a devenit principala apărătoare a credinţei creştine: aici, în Răsărit, au avut loc cele 7 Sinoade Ecumenice şi tot aici au vieţuit cei mai mulţi învăţători ai dogmelor şi rânduielilor Bisericii Universale. Neîndoios, Biserica Apuseană a avut sfinţii săi mari apărători ai credinţei creştine. Însă, încă din primele secole, ea a căutat mai degrabă să-şi impună supremaţia asupra întregii Biserici. Astfel, unii papi ai Romei, îndepărtându-se de cugetul unor înaintaşi ai lor precum Sfinţii Ierarhi Clement († 101, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 24 noiembrie), Silvestru († 335, prăznuit la 2 ianuarie) Grigorie cel Mare, Dialogul († 604, prăznuit la 12 martie) sau Martin Mărturisitorul († 655, prăznuit la 14 aprilie), au introdus în învăţătura creştină tot felul de inovaţii, ca semn al superiorităţii Apusului.

Prin urmare, conflictul dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus a fost unul pe tărâm dogmatic pentru răsăriteni, în vreme ce pentru apuseni a fost unul politic. Introducerea unor învăţături străine de Tradiţia Bisericii Universale a constituit o problemă căreia răsăritenii i-au dat atenţia cuvenită: abaterile de la credinţă ale apusenilor au fost aspru sancţionate de ierarhii răsăriteni, prin epistole şi tratate. Ei au avut în vedere doar păstrarea învăţăturii creştine neîntinate şi receptarea ei într-un mod cât mai corect cu putinţă de către întreaga turmă a credincioşilor. Atitudinea ierarhilor Răsăritului a stârnit mânia Apusului, care a luat diferite măsuri împotriva lor şi a Bisericii Universale.

Cele mai importante puncte ale dezbinării dintre cele două Biserici sunt adaosul la Crez (Filioque) făcut de către apuseni şi supremaţia papală asupra întregii turme creştine. Biserica Apusului a încercat să impună aceste două noi învăţături, şi altele, Bisericii Răsăritului, acţiunea ei soldându-se cu întreruperea comuniunii dintre Răsărit şi Apus în mai multe rânduri, înainte de Marea Schismă de la 1054, prima oară în vremea Sfântului Fotie cel Mare († 891), patriarhul Constantinopolului, şi a Papei Nicolae I. Deznodământul acestui conflict a avut loc în anul 1054. Dorind să discute inovaţiile apusene, împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1054) cere Papei Leon al IX-lea (1049-1054) trimiterea unei delegaţii la Constantinopol, pentru a discuta problema în cadrul unui sinod. Înţelegând că nu se putea aştepta la o atitudine deschisă din partea delegaţiei romane, conducătorul acesteia, cardinalul Humbert, fiind un ,,antigrec visceral”, patriarhul Mihail a refuzat să discute cu ei, spunându-le că toate neînţelegerile vor fi analizate în sinodul ce urma să fie convocat.

Încurajat de atitudinea ezitantă a împăratului bizantin şi de moartea papei în luna aprilie a acelui an, şi sfidând ierarhia constantinopolitană care-l primise, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat patriarhului la data de 16 iulie 1054. Prin acesta erau anatematisiţi patriarhul, clericii şi toţi credincioşii Bisericii Răsăritului. Apoi, delegaţia romană a părăsit în grabă Constantinopolul, nemaidorind să poarte nici o discuţie cu patriarhul şi ierarhii răsăriteni pentru a rezolva problema. La 24 iulie 1054, patriarhul a convocat un sinod în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, rostind anatema împotriva papei, cardinalului Humbert şi delegaţilor papali şi Bisericii Apusului.

După evenimentele din 1054, relaţiile dintre cele două Biserici au continuat să se înrăutăţească, din cauza încercărilor permanente ale apusenilor de a profita de situaţia politică precară a Imperiului Bizantin şi de ameninţările din afara acestuia. În primele secole după Marea Schismă, s-au făcut mai multe încercări de unire între cele două Biserici, mai cu seamă la Conciliul de la Lyon din 1274 şi cel de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439. Însă, acestea au avut în vedere tot acceptarea de către răsăriteni a inovaţiilor apusene, fapt ce a desăvârşit schisma. După Conciliul de la Ferrara-Florenţa, care s-a sfârşit lamentabil, Biserica Apusului nu a mai încercat direct să pună stăpânire pe Biserica Răsăriteană, ci a început să dezvolte o serie întreagă de tactici pentru a o dezorganiza puţin câte puţin, pentru a ajunge să o subjuge treptat. Ea a inventat tot felul de strategii împotriva Ortodoxiei, printre care se numără naşterea uniatismului la graniţele geografice dintre Biserici, introducerea calendarului gregorian, infiltrarea în ţările ortodoxe cu ajutorul puterii politice pe care o deţine etc.

Până în secolul al XX-lea, Biserica Ortodoxă s-a opus cu tărie manevrelor perverse ale Vaticanului, ierarhii ei luptând pentru apărarea dreptei credinţe şi protejarea credincioşilor de atacurile mârşave. Ei au convocat sinoade şi au răspuns provocărilor prin epistole şi enciclice (Sigillionul de la 1572, Enciclicele Patriarhilor Răsăriteni din 1848 şi 1895, şi altele), povăţuindu-i pe credincioşi să nu se lepede de credinţa înaintaşilor lor şi să lupte pentru ea, ceea ce ei au făcut uneori chiar cu preţul vieţii. Secolul XX debutează cu propulsarea pe scaunele patriarhale ale Răsăritului a unor oameni cu o mentalitate străină de cea ortodoxă. Acest fenomen pe scară largă a atras după sine, în mod inevitabil, schimbarea poziţiei Bisericii Ortodoxe faţă de Biserica Catolică. Treptat, chiar de pe scaunul arhieresc ortodox a fost promovată ideea că Marea Schismă de la 1054 nu are un fundament pur dogmatic, că cei implicaţi în evenimentele din acea vreme nu au dat dovadă de obiectivitate şi, prin urmare, a ,,apărut” o versiune ,,îmbunătăţită”, ,,ştiinţifică” a istoriei acestei schisme. Ulterior, a luat naştere ideea că Biserica Ortodoxă are partea ei de vină pentru dezbinarea dintre cele două Biserici şi că este posibilă, în fapt, reconcilierea şi chiar reluarea comuniunii euharistice. Politica de secole a Vaticanului îşi spunea cuvântul.

Cititi mai mult...

17/30 Ianuarie - Sf. Cuvios Antonie cel Mare

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Icoana facatoare de minuni a Sf. Cuv. Antonie cel Mare de la biserica Curtea Veche din Bucuresti

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Cititi mai mult...

07/20 Ianuarie - Soborul Sfântului Prooroc Înaintemergatorului și Botezătorului Ioan

A doua zi după Sfînta şi dumnezeiasca Arătare, adică Botezul Domnului, Biserica a rînduit încă de la început a se prăznui soborul cinstitului şi slăvitului prooroc Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, căci se cădea a cinsti cu praznic pe cel ce a slujit la taina Botezului dumnezeiesc, punînd mîna sa pe creştetul Stăpînului.

Deci, îndată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinsteşte de toţi şi cu cîntări se slăveşte, pentru că prin sobor se înţelege adunarea poporului în biserică, la cîntarea şi slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Celui ce se prăznuieşte.

Un sobor ca acesta, măcar că se săvîrşea la toate bisericile ce sînt în toată lumea, ba încă se săvîrşeşte şi astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile zidite în numele Botezătorului, precum oarecînd în biserica lui de lîngă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în Sevastia, unde s-a tăiat de către Irod; în Antiohia, unde mîna lui cea dreaptă a fost dusă de Sfîntul Evanghelist Luca, şi în Constantinopol, unde acea sfîntă mînă se adusese din Antiohia şi unde mai ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mîna chiar în seara dumnezeieştii Arătări, cînd se face sfinţirea apelor.

Se părea atunci că însuşi Botezătorul soseşte nevăzut la sfinţirea apelor, făcîndu-se bucurie împăraţilor şi la tot poporul, care cu multă prăznuire săvîrşea soborul lui, după ziua dumnezeieştii Arătări. Deci, să săvîrşim şi noi cu bucurie duhovnicească soborul Sfîntului marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul, rugîndu-l să mijlocească pentru noi către Stăpînul Hristos, ca să fim şi noi în Biserica celor ce prăznuiesc veşnic, în locaşul cel nefăcut de mînă şi acolo, în ceruri, să auzim glasul celor ce dănţuiesc şi prăznuiesc dumnezeieştile arătări cele veşnice, săturîndu-ne cu ei de vederea feţei lui Dumnezeu, Care Se arată sfinţilor Săi; şi să slăvim cu toate cereştile cete pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Cititi și:

Acatistul Sf. Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului

06/19 ianuarie - Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (Epifania)

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, vieţuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale, pînă la vîrsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rînduiala de dascăl sau de preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos pînă la aceşti ani nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu şi Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile pînă ce s-a împlinit numărul anilor Lui.

El vieţuia în Nazaret, cu Preacurata Sa Maică şi cu Iosif, părutul Său tată, care era lucrător de lemn şi cu care lucra împreună. După moartea lui Iosif, singur Domnul făcea acel lucru de mînă, cîştigînd prin osteneală, hrana pentru El şi pentru prea iubita Sa maică, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi şi nici a mînca pîinea în zadar.

Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani şi venind vremea dumnezeieştii Lui arătări - precum zice Evanghelia -, ca să se arate lui Israel: A fost cuvîntul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimiţîndu-l pe el ca să-L boteze cu apă. Deci, i-a pus un semn încredinţat după care putea să cunoască pe Mesia, Cel care a venit în lume, precum singur Botezătorul întru a sa bună vestire spune, zicînd: Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: "Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorîndu-se şi rămînînd peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfînt".

Deci, ascultînd Ioan cuvîntul lui Dumnezeu, a venit în părţile Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Pentru că el era acela de care mai înainte a zis Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Deci, venea la dînsul toată latura Iudeei şi a Ierusalimului, şi se botezau toţi de la dînsul, în rîul Iordanului, mărturisîndu-şi păcatele. Atunci a venit şi Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan. El a venit într-acea vreme, după ce Ioan spusese mai înainte poporului despre El, zicînd:Vine în urma mea Cel mai tare decît mine, Căruia nu sînt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfînt.

Cititi mai mult...

Pagina 1 din 48

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624