05 / 18 iulie - Sfantul Cuvios Athanasie Athonitul

E-mail Print PDF

Preacuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, a crescut în viaţa cea muritoare şi omenească în cetatea cea mare Trapezunda şi a învăţat carte în Bizanţ, iar munţii Chimenului şi ai Atonului l-au adus pe dînsul ca dar lui Dumnezeu. Părinţii lui erau de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida şi vieţuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de naşterea Cuviosului Atanasie tatăl său a murit, iar maica sa, născîndu-l şi luminîndu-l prin Sfîntul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămînînd din scutece sărman de părinţi, l-a luat o călugăriţă din cele de bun neam şi l-a hrănit.

Încă din vîrsta prunciei se arătau într-însul semnele vieţii lui, care aveau să fie, cînd va ajunge bărbat desăvîrşit, pentru că pruncul, deşi era mic, însă se arăta înţelept în toate şi bun la obiceiuri. Deci, făcînd jocuri copilăreşti cu cei de o vîrstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau voievod, ci egumen. Şi cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viaţa monahicească, văzînd pe monahia care-l creştea, petrecînd în rugăciuni şi în postiri. Deci, el se sîrguia să-i urmeze ei pe cît era cu putinţă, postind şi făcînd rugăciuni; crescînd cu trupul şi cu înţelegerea, a trecut vîrsta pruncească şi, dîndu-se la învăţătura gramaticii, sporea mai mult decît vîrstnicii.

Izvorul Sf. Athanasie Athonitul din Sf. Munte Athos

În acea vreme, călugăriţa aceea care i-a fost în loc de maică, s-a dus către Domnul. După aceea, pruncul Avramie, rămînînd sărman a doua oară, plîngea ca după maica sa cea adevărată şi dorea ca să meargă în Bizanţ pentru căutarea înţelepciunii cărţilor. Această dorinţă a lui a fost rînduită de Dumnezeu, Care se îngrijeşte de cei sărmani:

Mormantul Sf. Athanasie Athonitul din ctitoria sa Manastirea Marea Lavra

În vremea aceea, împărăţind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii pala tului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la tîrguri dajdia cea împărătească. Acela, văzînd pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul şi cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanţ şi l-a încredinţat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învăţătura filosofiei. Deci, în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca şi dascălul.

În acei ani, era în Bizanţ un voievod, anume Zefinazer, care luase ca soţie fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscînd pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tînărul Avramie, deşi petrecea în casă bogată şi îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrînarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugăriţa care-l hrănise. Astfel, nu voia să mănînce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci îşi împlinea nevoia foamei sale cu verdeţuri nefierte şi cu poame. El era atît de treaz, încît adeseori, vrînd să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă şi-şi spăla faţa sa, ori de cîte ori adormea, ca să nu se îngreueze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorîndu-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.

Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta şi pentru înţelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Vestea aceasta a venit chiar la cunoştinţa împăratului şi a fost pus dascăl de dînsul în şcoală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar, de vreme ce învăţătura lui Avramie se lăuda mai mult decît a lui Atanasie şi se adunau mai mulţi ucenici la Avramie decît la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul lui Avramie, care i-a fost mai înainte ucenic, a început a-l pizmui şi a-l urî. Acest lucru înţelegîndu-l fericitul Avramie, nu după multă vreme, şi-a lăsat rînduiala dăscăliei, nevrînd să fie supărător dascălului său, şi s-a dus să vieţuiască în casa celui mai sus zis voievod, petrecînd în obişnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit voievodului să meargă pentru o trebuinţă pe Marea Egee. Voievodul, plecînd, a luat cu sine şi pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dînsul şi a plecat la Avid şi de acolo a ajuns la Lemnos.

Văzînd Avramie Muntele Atonului, i-a plăcut foarte mult şi gîndea să se sălăşluiască în el. După ce s-a săvîrşit slujba împărătească, s-a întors acasă. Apoi a venit la Constantinopol. Dar, venind acolo din Mînăstirea Chimenului, după rînduiala dumnezeiască Cuviosul Mihail, numit Malein, Avramie, înştiinţîndu-se şi auzind de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat şi a mers la dînsul. Vorbind el cu stareţul, s-a îndulcit şi s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorinţa ca să se lepede de lume şi să slujească lui Dumnezeu în rînduială monahicească. El a descoperit gîndul său cuviosului şi i-a spus cele pentru sine, adică, de unde este, de ce neam, cum a fost crescut şi pentru ce petrece în casa voievodului.

Cuviosul, văzînd că are să fie vas ales al Sfîntului Duh, l-a iubit foarte mult şi-l învăţa pentru mîntuire, semănînd în inima lui, ca într-un pămînt bun, seminţele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Îndeletnicindu-se el cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, voievodul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Vorbind cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tînărul Avramie şi a întrebat pe stareţ despre dînsul cine este. Sfîntul i-a spus toate despre Avramie şi că voieşte să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.

După cîteva zile, Cuviosul Mihail întorcîndu-se din Constantinopol la mînăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul zgomotului lumesc, ci, defăimînd toate cele lumeşti şi retrăgîndu-se din dragoste la cuviosul, s-a dus, vrînd să se facă monah. Ajungînd la locaşul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfîntului stareţ Mihail, rugîndu-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc şi să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvîntătoare din ograda lui Hristos. Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste şi îndată, fără să-l mai treacă prin cei începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul rîvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu, numindu-l Atanasie în loc de Avramie. În mînăstirea aceea, nefiind obicei să se îmbrace monahii la tundere cu cămăşi de lînă, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămaşă de lînă ca într-o platoşă, întrarmînd pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.

Atanasie rugă pe sfîntul stareţ să-i dea lui poruncă să mănînce o dată pe săptămînă. Dar înţeleptul povăţuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Atanasie făcea toate slujbele mînăstireşti şi bisericeşti care i se porunceau, arătînd osîrdie în nevoinţele călugăreşti. Iar în vremea care-i prisosea din lucrările mînăstireşti, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărţi, după porunca părintelui său. El era iubit de toţi fraţii şi pentru această iubire de osteneală a lui, în patru ani s-a arătat desăvîrşit în viaţa monahicească.

Apoi i s-a poruncit de Cuviosul Mihail, să vieţuiască în linişte, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mînăstire ca de o stadie şi i-a dat poruncă stareţul pentru post, să nu mai mănînce a treia zi, precum se obişnuise, ci a doua zi să guste pîine uscată şi puţină apă. Iar la toate praznicile dumnezeieşti ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în zilele de Duminici, începînd de cu seară pînă la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni şi în preamărirea lui Dumnezeu.

Trecînd cîtăva vreme, Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvîrşind slujba cea împărătească şi trecînd din întîmplare pe lîngă locul acela, a mers în mînăstirea unchiului său Mihail. Vorbind cu dînsul, şi-a adus aminte şi l-a întrebat, zicînd: "Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?" Stareţul a răspuns: "Se roagă lui Dumnezeu pentru mîntuirea voastră, căci acum este monah şi s-a numit Atanasie din Avramie". Atunci s-a întîmplat că era cu Nichifor şi fratele lui, Leon patriciul. Auzind amîndoi de viaţa îmbunătăţită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, stareţul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întîmpinat şi a vorbit cu dînşii cuvinte din duhovniceasca înţelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfînt. Ei s-au îndulcit atît de mult din cuvintele lui, încît doreau să petreacă pururea cu dînsul, de le-ar fi fost cu putinţă a se libera de dregătoriile lor şi de zgomotul lumii.

Întorcîndu-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dînsul: "Părinte, îţi mulţumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în ţarina păstoriei tale". Deci stareţul, chemînd pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăşi să întindă cuvînt de învăţătură pentru mîntuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atît de mult prin gura lui Atanasie, încît cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau şi se sfărîmau cu inimile lor şi plîngeau. Deci, însuşi stareţul se minuna de darul învăţăturii lui.

Din acea vreme, voievodul Nichifor şi Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luîndu-l la o parte, i-a descoperit gîndul său, zicînd: "Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc şi, scăpînd de grijile vieţii, să slujesc lui Dumnezeu în liniştea monahicească. Această dorinţă s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu şi am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi cîştiga dorinţa". Fericitul Atanasie i-a răspuns, zicînd: "Pune-ţi spre Dumnezeu nădejdea ta şi El va rîndui pentru tine, precum va voi". Astfel vorbind din destul, voievodul şi patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.

Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mînăstirii, căci el îmbătrînise şi se apropiase de sfîrşit. Atanasie, înştiinţîndu-se de aceasta, deşi nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temîndu-se de greutatea începătoriei, s-a judecat a fi nevrednic de rînduiala păstoriei. Deci a fugit de acolo şi umbla prin Muntele Atonului, înconjurînd pe părinţii cei din pustie, îndemnîndu-se spre mai multă nevoinţă, din vieţile lor cele îmbunătăţite. El, găsind pe cîţiva fraţi petrecînd prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălăşluit lîngă aceia şi urma vieţii lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperămînt, nici de hrană, nici de vreun alt cîştig; ci gerul, zăduful şi foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creşteau prin pustia aceea şi din care gustau puţin la vremea lor.

În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înştiinţîndu-se de sfîrşitul cuviosului, a plîns după el, ca un fiu după părintele său. El s-a mai înştiinţat că voievodul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor trece prin locul acela. Deci, s-a temut să nu fie pentru dînsul cercetare. Atunci el a lăsat pe pustnicii aceia - ca pe unii ce erau cunoscuţi de alţi fraţi şi adeseori cercetaţi, ca să nu fie cunoscut şi el de cei ce veneau - şi s-a dus într-o mînăstire mai departe, care se numea greceşte Tuzig.

Acolo, găsind pe un stareţ din afară de mînăstire liniştindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dînsul şi şi-a schimbat numele său, în loc de Atanasie, Varnava, ca nu cumva, cercetîndu-l să-i afle numele. Stareţul îl întreba, zicînd: "Cine eşti, frate, de unde şi pentru ce pricină ai venit aici?" Atanasie a zis: "Părinte, am fost corăbier şi, căzînd în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plîng pentru păcatele mele. Deci, pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest chip monahicesc, în care, povăţuit de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să învăţ calea mîntuirii. Numele meu este Varnava". Stareţul, crezînd cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunîndu-se stareţului în toate, ca unui părinte.

După un timp a zis către stareţ: "Părinte, te rog ia osteneală şi învaţă-mă şi pe mine carte, ca să pot să mă obişnuiesc cît de puţin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decît numai la umblarea pe mare cu corabia". Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Stareţul i-a scris mai întîi literele şi-l învăţa pe el, ca pe un om ce niciodată nu învăţase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înţeleagă. Aceasta a făcut-o mult timp, ceea ce mîhnea foarte mult pe stareţ, aşa că de multe ori, amărîndu-se, îl gonea de la dînsul. Dar, cel ce se numea Varnava, zicea cu smerenie: "Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul şi nepriceputul; ci, rabdă pentru Dumnezeu şi mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înţelegerea literelor". După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înţelege puţin alcătuirea literelor, dînd nădejde stareţului că va învăţa carte.

În acel timp, Nichifor, slăvitul voievod al Răsăritului, aflînd că Atanasie a fugit din mînăstirea Chimenului, s-a mîhnit foarte mult şi gîndea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. De aceea, a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergînd pînă la Muntele Atonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfîntul Munte şi, chemînd pe cel mai mare al mînăstirii, adică pe cel ce era mai vechi egumen peste toţi egumenii mînăstirii Atonului, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunîndu-i faţa, vîrsta şi iscusinţa lui în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Mai-marele Atonului i-a răspuns, grăind: "Un bărbat ca acesta pe care îl căutaţi, n-a venit pînă acum în muntele acesta. Însă în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sînt datori să vină toţi cîţi locuiesc în muntele acesta. Deci, dacă monahul pe care-l căutaţi va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca şi ceilalţi, şi atunci îl vom cunoaşte pe el". După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.

Pe atunci, era obiceiul în Aton de a se aduna fraţii de trei ori pe an în lavra care se numeşte Careia, la aceste trei mari praznice: Naşterea Domnului Hristos, Învierea Domnului şi Adormirea Maicii Domnului. La aceste praznice, toţi, adunîndu-se, prăznuiau împreună şi se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele Domnului, şi mîncau la masă de obşte. Sosind praznicul Naşterii Domnului, şi adunîndu-se toţi părinţii şi fraţii de prin mînăstirile şi chiliile cele din pustie, a venit şi stareţul acela împreună cu ucenicul său, Varnava. Deci, uitîndu-se mai-marele mînăstirii printre fraţi şi căutînd pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela şi l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numeşte Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci Atanasie era scris numele ce se cerea. Deci, s-a gîndit că-l va cunoaşte pe el din citirea cărţii.

Sosind timpul citirii şi punîndu-se cartea dinainte, mai marele mînăstirii a poruncit monahului care se numea Varnava, să citească înaintea soborului; el se lepăda, zicînd că nu ştie carte. Văzînd aceasta stareţul lui, a început a zîmbi şi a zis către cel ce poruncea: "Încetează, părinte, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întîi". Dar mai-marele mînăstirii îi stătea împotrivă, poruncindu-i cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzînd că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpînirii ce era de la Dumnezeu şi a început a citi, precum ştia. Văzînd şi auzind ceea ce nu se aşteptau, stareţul împreună cu toţi ceilalţi s-au minunat de el, avînd vorbirea frumoasă şi cuvintele, ce ieşeau din gură, dulci. Dar se şi bucura, mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învăţător unui bărbat ca acela iscusit, vărsînd şi lacrimi din ochi. Atunci Atanasie a fost cunoscut şi cinstit de toţi. Iar unul din cei mai cinstiţi părinţi, cu numele Pavel, care era din părţile Xeropotamului, a zis către fraţi acestea: "Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, cu faptele cele bune este mai înainte decît noi. Deci, mai întîi cu slava decît noi va fi întru Împărăţia cea cerească, pentru că multora va fi părinte şi povăţuitor spre mîntuire".

Atunci, mai marele mînăstirii a spus lui Atanasie că voievodul Nichifor şi cu fratele său, Leon, îl caută. Cuviosul, auzind acestea, îl ruga să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfîntul Munte. Deci, mai-marele mînăstirii, înţelegînd că va fi spre paguba Atonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dînsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniştească deosebit într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Cuviosul Atanasie, slujind lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mîinilor sale, pentru că scria frumos şi repede. El în şase zile era în stare să scrie toată Psaltirea, fără să-şi lase pravila cea obişnuită. Deci, pentru acele scrieri i se dădea pîine de către fraţi.

Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era voievod peste oştile Apusului, cîştigînd biruinţă slăvită asupra celor sălbatici cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Născătoare, pe cînd se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Atonului, ca să dea mulţumire lui Hristos şi Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmaşilor. Deci, săvîrşind cele de mulţumire, a cercetat cu dinadinsul pe Atanasie, care vieţuia în linişte. Aflîndu-l, a alergat la chilia sa şi văzîndu-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzîndu-l în braţe cu dragoste, plîngea. Astfel a vorbit cu dînsul ziua şi noaptea şi s-a îndulcit de cuvintele lui cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu.

Monahii, văzînd dragostea cea atît de mare a voievodului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel voievod, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Careii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică şi nu putea să încapă tot soborul fraţilor. Atanasie a vorbit despre aceea cu voievodul, iar el, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulţime de aur şi argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutînd pe Atanasie şi pe ceilalţi părinţi, s-a dus în calea sa la Constantinopol şi a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dînsul mulţi pentru folos, fiind foarte cinstit şi lăudat de toţi părinţii Atonului. El, iubind liniştea şi fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo şi a înconjurat locurile cele dinlăuntru şi pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povăţuindu-se de Dumnezeu, s-a dus pînă la marginea Atonului, la un loc care se numea Melana, avînd multă pustietate şi fiind departe de alte pustniceşti locuinţe.

Dealul acela avînd lărgime la vîrf, acolo şi-a făcut o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu nevoinţe mai mari. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaş, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci, îl frămîntau gîndurile să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gîndurilor: "Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfîrşitul anului voi face precum va rîndui Dumnezeu".

Trecînd anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gînduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: "Mîine dimineaţă voi ieşi de aici şi mă voi întoarce în lavra Careii". Dar, pe cînd stătea el la rugăciune, săvîrşind cîntarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dînsul o lumină cerească, care l-a strălucit, şi îndată i-au dispărut acele gînduri. El s-a umplut de veselie negrăită şi se îndulcea cu bucurie de dorinţă dumnezeiască în inima sa, vărsînd lacrimi din ochi. Cuviosul Atanasie de atunci a luat darul umilinţei şi plîngea oricînd voia. El a iubit locul acela atît de mult, pe cît de mult îl ura mai înainte, şi vieţuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.

În vremea aceea, voievodul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpîneau atunci agarenii (turcii). Voievodul, neavînd nădejde în puterea oştilor greceşti, avea trebuinţă şi de ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a trimis cu corabia la Aton pe unii din credincioşii lui, scriind către tot soborul părinţilor şi poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i dea ajutor de biruinţă asupra agarenilor. El se mai ruga să trimită la dînsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Aton. Părinţii Atonului, citind scrisoarea voievodului, săvîrşeau rugăciuni pentru dînsul fără de lenevire. Deci, cercetînd în pustie despre Atanasie, l-au chemat la sobor şi îi porunceau să se ducă la voievod. El la început nu voia să se ducă, dar, fiind silit de părinţii ceilalţi, s-a supus.

Părinţii au trimis cu dînsul şi pe unul din stareţii cei cinstiţi, pe care Atanasie îl socotea ca învăţător al său şi căruia îi urma ca un ucenic. Intrînd ei în corabie, au pornit spre Creta. Ajungînd la Nichifor, binecredinciosul voievod, văzînd pe Atanasie, a alergat şi a căzut pe grumajii lui. El l-a sărutat, plîngînd de bucurie, şi l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Apoi, văzîndu-l că se face ucenicul acelui stareţ, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsîndu-şi toate rînduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovniceşti cu Cuviosul Atanasie. Voievodul i-a adus aminte lui Atanasie de făgăduinţa sa de demult, cum că are să se lepede de lume şi să se facă monah. Pentru aceea, el ruga pe cuvios, ca mai întîi să-i zidească chilii liniştite în pustiul acela, în care petrece singur, dîndu-i mult aur şi argint pentru zidirea chiliilor.

Părintele Atanasie, iubind viaţa cea fără de grijă şi fără de gîlceavă, s-a lepădat de grija chiliilor şi n-a primit aurul şi argintul. Voievodul s-a mîhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecînd împreună cîteva zile şi îndulcindu-se unul cu altul de vederea feţei şi de vorbele cele iubite, s-au despărţit. Atanasie s-a întors la Aton, iar voievodul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, a biruit pe agareni şi a supus insula Creta împărăţiei greceşti. După aceea, a trimis îndată la Aton pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie - care a fost egumen al Mînăstirii Chimenului - la Cuviosul Atanasie ca să înceapă zidirea chiliilor, dîndu-i ca la şase litre de aur.

Fericitul Atanasie, socotind dorinţa cea bună şi dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor şi cunoscînd că acel lucru este după voinţa lui Dumnezeu, a luat aurul şi a început a se îngriji de zidire. Curăţind mai întîi acel loc pustiu, a zidit chilie de linişte lui Nichifor. Apoi a făcut casă de rugăciune în numele Sfîntului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a făcut şi o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urîtorul vrăjmaş, în acest fel: Mîinile oamenilor care zideau amorţeau şi se făceau nemişcate cu totul, încît nu era cu putinţă să le ducă nici la gură. Cuviosul, înţelegînd că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură şi a izgonit meşteşugul vicleanului şi astfel s-au dezlegat mîinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.

Săvîrşind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zidit chilii împrejurul ei, a făcut mînăstire preaminunată, a zidit trapeză, bolniţă şi casă de străini. Săvîrşind el cu înţelepciune şi celelalte zidiri trebuincioase mînăstirii, a adunat mulţime de fraţi, şi, aşezînd bine toate rînduielile vieţii monahiceşti, după asemănarea celor mai vechi mînăstiri din Palestina, s-a făcut egumen şi păstor al turmei cuvîntătoare cea adunată acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu şi în care binevoia şi Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mînăstirea şi biserica sa, zidită de Cuviosul Atanasie.

Cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viaţa călugărească şi care avea ochii inimii curaţi şi luminaţi. Acela, stînd cu frică la cîntarea de dimineaţă în adunarea bisericii, cu luare aminte şi cu cucernicie, a văzut intrînd în biserică pe Preasfînta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminaţi; un înger mergea înaintea ei cu lumînare, iar altul în urmă; şi ea umbla printre fraţi şi le împărţea lucruri. Astfel, fraţilor care stăteau în străni şi cîntau, le-a dat cîte un galben; iar celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat cîte doisprezece bani; celor ce stăteau în tindă, cîte şase bani, iar la unii din fraţii cei vrednici le-a dat cîte şase galbeni. Matei a văzut aceasta şi singur s-a învrednicit a lua şase bani din preacuratele ei mîini.

Sfîrşindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie şi l-a rugat să-i dea şi lui loc în ceata celor ce cîntă şi a spus sfîntului ceea ce văzuse. Părintele, cunoscînd că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărţirea galbenilor la fraţi a cunoscut că sînt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cîntare cu rugăciuni mai fierbinţi şi cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puţin, mai puţin au şi primit. Cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mîhnească şi să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mîndrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.

Din această arătare s-a cunoscut bunăvoinţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie şi pentru mînăstirea lui. Dar în ce fel era economisirea mînăstirii cuviosului, în ce fel era rînduiala, în ce fel erau tipicul şi aşezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg într-o carte deosebită a vieţii sale. Deci, cel ce voieşte să ştie şi acestea, să le citească acolo. Aici alegem şi povestim pe scurt numai faptele cele mai alese.

Cuviosul Atanasie s-a mîhnit foarte mult auzind că voievodul Nichifor (Notă - Să se ştie că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărăţit după împărăteasa Irina şi care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, cu cîţiva ani mai în urmă), după moartea împăratului Roman, a fost pus el peste greci pentru izbînzile şi biruinţele lui cele multe asupra agarenilor, deoarece pentru dînsul se îngrijise să facă mînăstire, căci făgăduise să devină monah. Sfîntul se scîrbea de neîndeplinirea legămîntului lui Nichifor, gîndindu-se să lase toate şi să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte de acest lucru, a spus fraţilor că voieşte să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mînăstireşti. Apoi, luînd cîţiva fraţi, a plecat şi, mergînd pînă la Avid, a lăsat trei fraţi pe lîngă el, iar pe ceilalţi i-a întors la mînăstire, zicînd: "Mi-e de-ajuns aceşti trei fraţi, ca să mă duc la Constantinopol". După ce au plecat aceia, a scris o carte împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduinţele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun, îi spunea mîhnirea sa, că pentru dînsul s-a legat cu multe griji. La sfîrşit, a adăugat şi aceasta: "Eu nu sînt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru meţinerea ta de cuvînt. Deci, îţi las turma lui Dumnezeu cea adunată din nou, ca tu s-o încredinţezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viaţă şi la cuvînt".

Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei fraţi şi, încredinţînd-o aceluia, l-a trimis la împărat. După puţină vreme, a trimis la mînăstire şi pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, ca să cerceteze pe fraţi şi să vadă rînduielile mînăstirii. Dar el, rămînînd numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dînsul spre Cipru. Acolo, ajungînd la o mînăstire oarecare ce se numea a Sfinţilor, a rugat pe egumen să-i lase să vieţuiască în pustia care era aproape de acel aşezămînt. Cîştigîndu-şi cererea, vieţuia în linişte cu Dumnezeu, căpătîndu-şi hrană din osteneala mîinilor sale, adică scriind cărţi, precum făcea mai înainte.

Ajungînd fratele acela care a fost trimis la Constantinopol cu scrisoarea cuviosului, a dat-o în mîinile împăratului; acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar, după ce a rupt pecetea şi a citit-o, s-a mîhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte aflînd despre Cuviosul Atanasie că a lăsat locaşul şi nu ştie unde s-a dus. Fratele acela, înţelegînd cele scrise, a început a plînge şi a se tîngui, că a pierdut pe părintele său. Atunci împăratul a scris îndată la mînăstire, ca Eftimie să primească egumenia pînă la o vreme. Apoi a trimis prin toate părţile stăpînirii sale să se facă cercetare despre Atanasie.

Sosind acea solie a împăratului pînă în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul şi s-a dus la malul mării. Acolo, a găsit o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa şi, suflînd vînt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu ştia în ce parte să se ducă. Se gîndea să se plece în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părţile greceşti nu voia să se abată pentru cercetarea care se făcea despre el de împărat.

Sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerînd sfat şi povăţuire de la Dumnezeu. Deci, i s-a făcut o dumnezeiască descoperire şi poruncă, adică să se întoarcă în Aton la locaşul său, care, prin ostenelile lui, are să vină în cea mai desăvîrşită înfrumuseţare şi lărgime; şi astfel mulţi vor cîştiga mîntuire prin povăţuirea lui. Cuviosul, luînd de la Dumnezeu o înştiinţare ca aceea, a spus-o lui Antonie şi îndată a plecat pe uscat, întorcîndu-se întru ale sale.

Mergînd ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră şi se i înfierbîntaseră foarte tare; deci, nu putea să pornească mai departe. Cuviosul a adunat nişte buruieni din cele ce creşteau pe acolo, le-a frecat în mîini, le-a pus la picioarele ucenicului şi, acesta, îmbăindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluţa sa. Apoi cuviosul l-a luat de mînă şi l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a uşurat durerea!" După aceea, umbla ca şi mai-nainte, avînd picioarele sănătoase.

Fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe fraţi, ducîndu-se în mînăstire, i-a găsit pe toţi mîhniţi pentru plecarea cuviosului, pentru care s-a întristat şi mai mult. El, nesuferind lipsirea stareţului său, s-a întors în Cipru, căutîndu-l pretutindeni.

După dumnezeiască rînduială, trecînd prin Italia, l-a întîlnit pe el pe cale şi, văzîndu-se unul cu altul, s-au bucurat foarte mult. Părintele, auzind despre tulburarea fraţilor care se făcea în mînăstire, s-a schimbat din bucurie în mîhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraţilor de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mînăstire din Lampida, unde era un oarecare frate cu mintea abătută. Atanasie, punîndu-şi mîinile pe dînsul, l-a tămăduit; apoi, învăţîndu-i pe ei puţin, s-a dus în Aton la locaşul său. Văzîndu-l fraţii, li s-a părut că văd soarele şi de bucurie au strigat: "Slavă Ţie, Dumnezeule!" Apoi, venind cu toţii la dînsul, unii îi sărutau mîinile şi picioarele, iar alţii îi sărutau rasa. Deci, cuviosul a început, ca şi mai înainte, a rîndui bine toate cele din mînăstire.

După aceasta, trecînd cîtva timp, cuviosul părinte s-a dus singur la împărat pentru trebuinţa mînăstirii. Ajungînd el la Constantinopol şi înştiinţîndu-se împăratul de venirea lui, se bucura şi se ruşina. Se bucura pentru că dorea să-l vadă, şi se ruşina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rînduială. De aceea, l-a întîmpinat pe el, nu ca un împărat, ci ca un om simplu. Apoi, luîndu-l de mîna dreaptă şi sărutînd-o, l-a dus în palatul său şi cu lacrimi de bucurie şedeau singuri şi vorbeau cu dragoste unul cu altul. Apoi împăratul a zis : "Ştiu, părinte, că eu sînt pricinuitorul tuturor ostenelilor şi supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică şi nu mi-am ţinut făgăduinţa. Însă te rog ca să-mi mai rabzi şi să-mi aştepţi pocăinţa mea, pînă ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I răsplătesc făgăduinţele mele".

Cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blînd, smerit, milostiv şi îndurat dătător. Deci, îl învăţa pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creştinilor, aducîndu-i aminte de răsplata ce are să fie în viaţa cea veşnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, vorbind prieteneşte cu împăratul. Iar cînd a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuinţă pentru mînăstire, şi încă şi cu scrisoarea a întărit ca în toţi anii să se dea dajdie mînăstirii din insula care se numeşte Lemnos, cîte două sute patruzeci şi patru de galbeni. După aceasta, cuviosul s-a întors la fraţi, cu îndestulată milostenie împărătească.

Cuviosul nevoindu-se bine şi povăţuind la calea mîntuirii mulţime de fraţi, diavolul, urîtorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea şi s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaş al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareţii nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Atonului o ceată de diavoli. Între aceştia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoşător şi groaznic, arătînd o mare stăpînire. Apoi, despărţind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele şi să vîneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mînie la lavra Cuviosului Atanasie.

Înainte de a spune această vedenie cuviosului, i s-a întîmplat o boală de acest fel: Pe cînd lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii la limanul mării, un lemn mare a căzut din întîmplare peste picioarele lui, astfel că sfîntul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărţi. Astfel în 40 de zile a sfîrşit Patericul. El, zăcînd, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaş şi, biruindu-l, îi izgonea meşteşugurile.

Vrăjmaşul, văzînd că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus şi a îndemnat prin scrisori pe nişte monahi vechi şi nepricepuţi, punîndu-le lor urîte gînduri asupra cuviosului în acest fel: "Pentru ce Atanasie face silă Sfîntului Munte şi strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat ziduri de mare preţ, a făcut liman nou, a făcut izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat ţarini, a sădit vii şi a făcut muntele ca o locuinţă mirenească? Apoi, sfătuindu-se unii din bătrîni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după moartea lui Nichifor şi, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Atonului. Atunci împăratul a trimis de a chemat la dînsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.

Deci, văzîndu-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc şi, în loc să se mînie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l şi dăruindu-l cu multe faceri de bine împărăteşti. Apoi a întărit şi scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mînăstirii ca dajdie, două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.

Atunci, acei bătrîni, umplîndu-se de ruşine, s-au căit de scrisoarea lor şi, mergînd la cuvios, şi-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, ruşinîndu-se, s-a mîniat şi mai mult. Deci, iarăşi a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfîntului părinte. Acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareţ, anume Toma, care avea ochii sufletului curaţi. Acela, după cîntarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toţi munţii, dealurile, copacii şi vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mîniindu-se cumplit şi suflînd cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război şi la tabără, strigînd cu mînie: "Prietenilor, pînă cînd vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinţii pe cei ce s-au sălăşluit aici? Pentru ce nu-i pierdem mai degrabă de aici, şi pe egumenul lor, vrăjmaşul nostru, pînă cînd să-l suferim? Oare nu vedeţi cum ne-a izgonit pe noi de aici şi ne-a luat locul nostru?" Acestea zicîndu-le, Cuviosul Părinte Atanasie a ieşit din chilie ţinînd toiagul în mînă, pe care văzîndu-l arapii, s-au cutremurat şi s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea şi îi rănea, izgonindu-i neîncetat, pînă ce au fugit cu toţii departe de lavră.

După ce stareţul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune şi, cu lacrimi fierbinţi, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinţii vrăjmaşului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca şi cu un toiag de fier, bătea şi gonea fiarele cele nevăzute. Însă ele, deşi au fugit, după puţin timp întorcîndu-se, nu încetau a ridica război prin meşteşugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atîta urîciune au pus către cuvios, încît nici nu voia să se mai uite la dînsul; atît se înmulţise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încît se gîndea la ucidere. Deci, gătind o sabie şi ascuţind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.

Astfel, într-o noapte, pe cînd toţi dormeau şi numai cuviosul părinte nu dormea, ci stătea în chilia sa, petrecînd la rugăciune, ucigaşul acela a venit la el, ca şi cum avea să-i spună un cuvînt de nevoie, iar sub mînă ţinea sabia trasă. El a bătut în uşă fără de frică, zicînd: "Binecuvintează, părinte". Glasul lui era ca al lui Iacov, iar mîinile lui ca ale lui Isav. Cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu ştia că chiar Cain stă afară şi-l cheamă spre ucidere. Deci, îl întreba dinăuntrul chiliei, zicînd: "Cine eşti tu?" Şi a deschis uşa puţin.

Ucigaşul, temîndu-se de glasul părintelui, a căzut la pămînt tremurînd, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigaşul acela cu o frică năpraznică; i-au slăbit mîinile şi sabia i-a căzut la pămînt, iar el însuşi zăcea la pămînt înaintea picioarelor părintelui cu faţa în jos ca un mort. Cuviosul, văzînd aceasta, s-a mirat şi s-a spăimîntat. Deci, a ridicat de la pămînt pe cel ce zăcea. Dar acela, abia venindu-şi în sine, a zis cu glas umilit către părintele: "Miluieşte-mă, părinte, pe mine ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gîndit-o împotriva ta şi-mi lasă păgînătatea inimii mele!"

Părintele, aprinzînd lumînarea şi văzînd la pămînt sabia ascuţită ca briciul şi înţelegînd gîndul acelui monah, a zis: "O, fiule, oare ca la un tîlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tînguirea, închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci, vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte greşeala".

Astfel era bunătatea Cuviosului Atanasie, şi de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. El, totdeauna aducîndu-şi aminte de greşeala sa şi văzînd bunătatea şi dragostea părintelui către sine, se tînguia neîncetat şi nici nu putea tăinui lucrul ce făcuse, ocărîndu-şi greşeala sa şi preamărind fapta cea bună a părintelui. El a murit în mare pocăinţă, după care cuviosul a plîns atît de mult, ca după nimeni altul.

Un alt frate, de asemenea cu cel dintîi, urînd pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pămîntul celor vii. Şi, neştiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile şi farmecele diavoleşti. Făcînd el multe farmece şi vrăji părintelui, nimic n-a sporit. Din întîmplare, a întrebat pe un frate: "Oare omoară pe om farmecele?" Fratele a răspuns: "Pe bărbatul cel dreptcredincios şi care vieţuieşte după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme". Aceasta auzind vrăjitorul, se căia pe sine în ştiinţa sa, şi, înştiinţîndu-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a umilit şi a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergînd la părintele, a căzut la picioarele lui şi cu multă tînguire îşi mărtu-risea păcatul, cerînd iertare, pe care a şi cîştigat-o de la părintele cel fără de răutate.

Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greşeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni şi s-au adunat la păstoria lui din diferite ţări mulţime de fraţi, nu numai din Grecia şi din Italia, ci chiar din Roma cea veche, din Calabria, Amalfia şi din Iberia, nu numai din cei proşti, ci şi din cei de neam bun şi bogaţi. Nu numai atît, dar şi egumenii de la multe mînăstiri, lepădîndu-şi egumeniile lor, veneau sub povăţuirea cuviosului. Şi nu numai egumeni, ci şi arhierei, lăsînd scaunele lor, veneau la povăţuirea sfîntului părinte şi doreau să fie păstoriţi de dînsul. Dintre aceştia era marele între patriarhi Nicolae, apoi Hariton, Andrei, Hrisopolit şi Acachie, care mulţi ani a strălucit în pustnicie. Asemenea şi pustnicii care îmbătrîniseră în pustietăţi neumblate, veneau la părintele, după rînduiala lui Dumnezeu, şi locuiau în lavra lui, vrînd să se folosească de chipul cel îmbunătăţit al vieţii lui. Dintre unii ca aceştia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munţii Calabriei împreună cu Sfîntul Fantinon.

Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca să meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Aton, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecînd mult timp, a murit şi a fost îngropat. Trecînd cîtăva vreme, au scos moaştele lui din pămînt şi, cînd le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decît toate aromatele. Nişte sfinţi mari ca aceştia erau trimişi de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, ca arătat să poată şti viaţa lui cea mai plăcută lui Dumnezeu decît a altora. Căci, precum se cunoaşte rădăcina din odrăslirea ramurilor şi pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învăţătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiţi şi păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvîntul spre sfîrşit.

Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi cu minuni, n-a lipsit şi pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. Într-o vreme, căzînd ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, şi a zis către dînsul: "Frate, luînd mîncare, mergi îndată la locul Chesariei - astfel se numeşte acel loc lîngă Aton -, iar cînd vei fi în dreptul Trohalului, mergînd spre mare, vei găsi trei oameni aproape morţi de foame şi de ger, dintre care unul este monah. Deci, întăreşte-i cu pîine, ca să se poată încălzi, şi adu-i aici". Teodor, ducîndu-se, a găsit aşa precum a zis părintele prooroceşte şi se minuna de înainte-vederea sfîntului.

Odată, s-a întîmplat că a plecat cuviosul cu cîţiva fraţi cu corabia spre o insulă pentru trebuinţele mînăstirii. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaş, vrînd să înece pe părintele cu fraţii, a ridicat un vînt mare cu furtună; şi, pornind învăluire înfricoşată, a răsturnat corabia în mijlocul mării şi îndată apa i-a acoperit pe toţi. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-acelaşi ceas şi a alinat furtuna. Deci, sfîntul s-a aflat şezînd la cîrmă şi chemînd pe fraţi la sine, iar apa îi aducea ca şi cu nişte mîini.

Deci, cuviosul părinte, trăgîndu-i din apă unul cîte unul, pe toţi i-a adunat vii în afară de Petru din Creta, care nu se afla. Pe acela nevăzîndu-l, părintele s-a rănit cu inima şi foarte tare a strigat, zicînd: "Fiule, Petre, unde eşti?" Dar împreună cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adînc şi a fost adus de apă la corabie şi s-a primit de mîinile părintelui. Astfel s-a mîntuit cuviosul de la înecare şi a mîntuit şi pe fraţii lui şi nu s-a bucurat de dînsul răul vrăjmaş, ci mai vîrtos s-a ruşinat. Deci, fericitul părinte pretutindeni îl umplea de ruşine, biruindu-l şi izgonindu-l. Din monahul Matei, care era muncit de duhul necurat, a izgonit pe diavol; şi din alţii care pătimeau de aceasta, cu rugăciunile sfîntului se izgoneau demonii.

Cuviosul mai avea încă şi puterea tămăduirii bolnavilor, tămăduind cu mîinile sale pe mulţi. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pîntecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcînd cu mîna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mînăstirii şi mîncau rodul pămîntului.

Odată, mergînd el cu fraţii într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut şi fraţii sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare şi, binecuvîntînd-o, a prefăcut-o în apă dulce şi, bînd, fraţii s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrînd în vie, a voit să smulgă din sînul pămîntului o viţă înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătinînd cu mîinile viţa de două-trei ori şi neputînd să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos şi din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui şi cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.

Gherasim, punînd martor pe Dumnezeu, spunea şi această minune: "Fiind eu la slujba tăierii de pîini, aveam nevoie să merg la părintele şi să întreb de un lucru oarecare. El s-a întîmplat de era singur în biserica Sfinţilor Apostoli la rugăciune. Deci, m-am dus la dînsul şi, privind pe ferestruie, l-am văzut rugîndu-se, iar faţa lui era ca o văpaie de foc. M-am înspăimîntat şi m-am depărtat puţin, aşteptînd; apoi iarăşi m-am arătat şi i-am văzut faţa strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, înconjurîndu-l o asemănare de foc, şi de frică am strigat: "O, părinte!" Văzîndu-mă el îngrozit şi ştiind de ceea ce am văzut, m-a certat să nu spun la nimeni. Aceasta a spus-o Gherasim fraţilor, după moartea cuviosului.

Un frate oarecare a fost trimis de Părintele Atanasie la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înşelat prin ispita vrăjmaşului, a căzut în păcatul cel trupesc. Cunoscîndu-şi greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gîndurile. Deci, întorcîndu-se la mînăstire, a căzut la picioarele sfîntului cu lacrimi şi cu tînguire şi i-a mărturisit păcatul şi deznădejdea sa. Cuviosul, învăţîndu-l multe cuvinte folositoare şi îndemnîndu-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintîi rînduială a fraţilor.

Unul dintre bătrîni, anume Pavel, ştiind căderea fratelui şi mila cea din inimă a părintelui, cîrtea spre fratele cel căzut şi spre părinte, ocărînd pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcîndu-şi făgăduinţa curăţiei, iar Cuviosul Atanasie îi zicea în faţă: "Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse". Iar blîndul părinte, căutînd cu asprime spre acel cîrtitor, i-a zis: "O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine şi să nu cauţi păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!"

Din ceasul acela, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început, cu săgeţile necuratelor gînduri, a răni inima lui Pavel. Deci, i-a aprins cu focul poftei trupul lui şi n-a avut odihnă trei zile şi trei nopţi, arzînd de poftă spre păcatul trupesc, încît se deznădăjduise şi de mîntuirea sa. Dar ce este şi mai rău, este că se ruşina a-şi mărturisi războiul său părintelui.

Cunoscînd Cuviosul Atanasie aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el şi vorbea despre oarecare lucruri mînăstireşti, iar prin vorba aceea trăgea încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupeşti. Deci, Pavel, căzînd la picioarele părintelui, îşi mărturisi primejdia sa şi cerea uşurare de război. Iar cuviosul, învăţîndu-l să nu osîndească pe fratele cel greşit, l-a trimis la slujba aceluia, că era chelar. Stînd el singur la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a uşurat de patimă, simţind o răcoare ce s-a vărsat peste capul lui şi prin tot trupul pînă la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.

Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se aprinsese de aceeaşi poftă trupească a păcatului. Deci, mergînd la părintele, şi-a mărturisit patima şi cerea ajutor de rugăciuni de la dînsul. După cîteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicînd către el: "Cum eşti frate?" Iar el a răspuns: "O, părinte, pătimesc foarte rău!" Şi i-a zis cuviosul: "Întinde-te cu faţa la pămînt". Întinzîndu-se el cu faţa la pămînt, părintele l-a călcat cu piciorul pe şale. Iar el, deşteptîndu-se din greutatea piciorului, s-a simţit tămăduit de patimă, şi din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puţine minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viaţa lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre moartea lui.

Deoarece se adunase la cuviosul o mulţime de fraţi de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraţilor şi să zidească paraclise şi pridvoare lîngă pereţii bisericii. Fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie, ca singur părintele, să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul din Constantinopol, pentru trebuinţele mînăstireşti. Deci, chemînd mai întîi pe fraţi, le-a citit învăţătura fericitului Teodor Studitul, adăugînd şi din gura sa sfaturi folositoare şi binegrăitoare; apoi, închizîndu-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieşit din chilie îmbrăcat cu mantia, avînd pe cap sfinţitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari şi în vremea împărtăşirii cu dumnezeieştile lui Hristos Taine.

În ziua aceea s-a arătat ca la praznic şi era luminos la faţă ca un înger al lui Dumnezeu. Luînd cu el şase fraţi, s-a suit la acel lucru. Şi pe cînd era pe vîrful zidirii, cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vîrf şi toţi au căzut, fiind împresuraţi cu pietre şi cu ţărînă. Deci, cinci şi-au dat îndată sufletele în mîinile lui Dumnezeu, iar Părintele şi cu un zidar, anume Danin, au rămas prinşi între pietre de vii. După aceasta, s-a auzit timp de trei ceasuri glasul cuviosului părinte, strigînd astfel: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ţie, Dumnezeule!" Deci, adunîndu-se fraţii, au scos cu plîngere şi tînguire pietrele şi ţărîna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemînă, iar alţii cu mîinile şi cu picioarele, pînă ce au găsit pe Părintele Atanasie mort în Domnul, cu trupul întreg, fiind rănit numai la piciorul drept, iar lîngă dînsul au găsit şi pe zidar rănit foarte rău; şi aşa i-au scos pe amîndoi de acolo.

Astfel a fost sfîrşitul Cuviosului Atanasie, care, deşi s-ar părea cuiva că a fost necinstit pentru că nu a murit în pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului; căci, pricinuitoare de cununa mucenicească s-a făcut plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără înştiinţare a fost el, pentru că a văzut-o mai dinainte cu duhul şi lui Antonie, ucenicul său cel mai de aproape, a spus-o mai înainte, zicînd: "Drumul pe care trebuia să-l fac eu la Constantinopol ai să-l faci tu, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pămîntesc, aşa voind Dumnezeu!"

După sfîrşitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, pînă ce s-au adunat părinţii de pe la toate mînăstirile, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfîntul la trup nu s-a schimbat deloc, nici nu a curs, nici nu s-a înegrit deloc, ci faţa lui era ca a unui om ce doarme, nici nu mirosea, cum miros morţii. Deci, mare tînguire era pentru dînsul de la toţi. Cînd a început cîntarea la groapă, din rana care era la picior a curs sînge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgînd sînge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzîndu-l oarecare din stareţii cei cinstiţi, l-au strîns în basmalele lor şi se ungeau cu el ca şi cu o mare sfinţenie spre binecuvîntare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.

Trupurile sfărîmate de pietre ale celor cinci fraţi, găsindu-le înainte, le-au îngropat şi pe ele cu cinste. După aceasta, Daniil, care era rănit, mai trăind cîteva zile, a mărturisit o vedenie care i s-a arătat înaintea sfîrşitului cuviosului: "El a văzut un trimis luminos, venind şi chemînd pe părintele la Împărat. Apoi, în acel ceas, părintele plecă din lavră cu trimisul acela şi cu şase fraţi, între care eram şi eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărăteşti şi ne-am apropiat de uşă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci fraţi, a intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tînguindu-mă foarte mult. Şi am auzit un oarecare om dinăuntru, zicîndu-mi: "În zadar te tînguieşti, omule, pentru că nu poţi să intri înăuntru, de nu-ţi va dărui ţie voie părintele cu care ai venit". Auzind eu aceasta, am început şi mai mult a mă tîngui, chemînd pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puţin timp, ieşind părintele, m-a luat de mîna dreaptă şi m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat şi a mă închina Lui". Acestea spunîndu-le Daniil, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Se cade să mai pomenim şi alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.

O dată, s-a întîmplat lui Antonie, ucenicul cuviosului, de a plecat cu oarecare fraţi în părţile Gangrei pentru trebuinţele mînăstirii. Ajungînd acolo, au găsit un păstor păscînd oile şi acela avea un singur fiu pe care-l răpise o fiară. Deci, fiind aproape de sfîrşit, tatăl lui se tînguia foarte mult după dînsul. Văzînd el pe acei monahi străini trecînd pe alături, i-a rugat să se abată la dînsul, unde, arătîndu-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pîine şi lapte, iar monahii s-au minunat de buna lui faptă, cum, fiind într-atîta mîhnire, nu şi-a lăsat iubirea de străini şi suferea durerea în supărarea lui. Între acei monahi era şi un frate cu numele Simeon. Acela avea cu dînsul o basma muiată în sîngele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului şi îndată a adormit un somn dulce pînă a doua zi, rămînînd şi ei acolo. Dimineaţa, copilul s-a sculat sănătos avînd rana tămăduită şi cerea să mănînce. Atunci toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Altă dată, unul dintre fraţi, fiind trimis pentru slujba mînăstirii, i s-a întîmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sîngelui şi zăcea pe patul durerii, iar bărbatul şi toţi casnicii se tînguiau pentru dînsa. Atunci fratele acela, înştiinţîndu-se de pricina tînguirii lor, a zis: "Am în băsmăluţă sîngele Sfîntului Atanasie. De veţi voi, noi muiem basmaua cea sîngerată în apă şi o stoarcem pe ea. Apoi apa aceea să o bea bolnava şi îndată va fi sănătoasă". Femeia acea neputincioasă, auzind cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curînd să facă aceea. Deci, monahul gătind apa aceea cu sîngele sfîntului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: "Sfinte Atanasie, ajută-mi!", şi a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sîngelui şi s-a făcut sănătoasă.

Cu alt prilej, monahii Simeon şi Gheorghe, fiind trimişi pentru slujba mînăstirii, au ajuns la limanul Pevaului, unde au găsit pe un corăbier mort de opt zile, pe care îl plîngeau prietenii săi. Atunci îndată au pus batista cea roşită în sîngele cuviosului şi omul acela, deşteptîndu-se din somn, s-a sculat sănătos.

Multe minuni se săvîrşeau şi de la mormîntul sfîntului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni şi se tămăduiau diferite feluri de boli ale celor ce veneau cu credinţă şi se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormîntul lui. Deci, să pomenim şi aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătăţit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră toate cele dinlăuntru ale lui şi udul ieşea nu apă, ci sînge. De aceasta a pătimit şapte ani şi multe feluri de doctorii luînd, nimic n-a folosit. Deci, lepădîndu-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugîndu-se Cuviosului Părinte Atanasie. Alergînd la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dînsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă şi că vede pe cuviosul părinte şezînd la acel obişnuit loc egumenesc, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă şi un blid cu struguri. Cuviosul, luînd puţin din struguri, a pus în apă şi i-a dat lui Evstratie să bea. Evstratie, socotind că este vreo doctorie obişnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Părintele a zis către dînsul: "Nu te teme, ci ia şi bea, că-ţi va fi spre sănătate". Evstratie, luînd şi bînd, s-a deşteptat din vedenia visului şi din acel ceas s-a tămăduit desăvîrşit de boala aceea.

Acum este timpul să sfîrşim cuvîntul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viaţa, nevoinţele şi minunile Cuviosului Atanasie. Deci, fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi şi Cel ce a arătat în Cuviosul Atanasie mila şi puterea Sa, slava cea fără de sfîrşit şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Save

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624