2 / 15 Iunie - Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

E-mail Print PDF

Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfîntul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deşi s-a arătat cu mult timp mai tîrziu, nu este mai mic decît cei de demult; de vreme ce Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfîntului ce se prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflîndu-se lîngă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescîndu-l şi deprinzîndu-l, l-au făcut desăvîrşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate este zidită lîngă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi cîştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrînd în corabie şi ducîndu-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.

Într-o vreme, i s-a întîmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrînd în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugîndu-se lui Dumnezeu, postind, fiind blînd şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcînd milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulîndu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mîngîia, dîndu-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzîndu-le mînă de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorînd totdeauna lacrimi, îşi zicea: "De vei milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mîngîia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mîngîiat de Dumnezeu".

Acestea văzîndu-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfîntului împiedicare de la calea mîntuirii. Deci, mai întîi, a gîndit să-l depărteze de la dreapta şi sfînta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe stăpînul corabiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credinţă, şi totdeauna Sfîntul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mînia foarte rău contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gîndind rău contra lui.

O vrăjmăşie ca aceea aprinzîndu-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre ţara Moldovei, lîngă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fiind fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pîră contra Sfîntului Ioan, zicînd: "O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gîndul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decît cei ce sînt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda".

Acestea auzindu-le acel eparh păgîn, s-a umplut de bucurie şi şezînd la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Cînd a venit şi a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blîndeţe: "M-am înştiinţat mult despre tine, că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda şi că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi că voieşti a te apropia de ea. Astfel este credinţa noastră, încît se lipesc şi-şi aprind inima de ea, toţi cei ce sînt cu gînd curat şi o înţeleg pe ea; iar celor ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile; pe cînd credinţa creştinească este vrednică de rîs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi blesteamă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credinţa noastră; fiindcă am auzit despre tine că voieşti să te faci propovăduitor al renumitei şi strălucitei noastre credinţe.

Vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încît să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră".

Fericitul Ioan, cîtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfînta Evanghelie: Cînd veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gîndiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvînt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc.

Apoi, căutînd cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzînd cu bună îndrăzneală, a zis: "O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sînt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfînta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întîmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gînd păgînesc ca acesta. Acestea toate sînt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl său; că, intrînd în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaş se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, precum şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vîrtos tu însuţi învaţă-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgînătăţii, care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decît soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?"

Sfîntul Ioan, zicînd nişte cuvinte ca acestea, şi-a ridicat mîinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: "Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mîntuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfîntul Duh, o Putere şi o Împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!" Zicînd aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzîndu-se de focul mîniei. Deci acel tiran, neputînd mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgînătatea şi deşarta lui credinţă, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgînul ighemon, pe Acela Sfîntul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgînească, sau mai bine zis înşelăciunea, a defăimat-o pînă la sfîrşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostaşii, făcînd cele ce li se poruncise, sfîntul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, şi uitîndu-se către mucenic a zis: "Nu spune către mine nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăseşte acele lungi cuvîntări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită şi slăvită, că îţi voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci şi cu munci mai cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea".

Sfîntul, răspunzînd, a zis: "Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea, nu sînt mincinos, nici cuvîntător de poveşti precum spui tu, ci sînt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfînta Treime. În El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, cînd, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rînduit de Dînsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decît numai cele ce le-am zis întîi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi pînă la sfîrşit.

Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decît pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decît Ziditorului, nu voi defăima sfînta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins de la părinţii mei, pînă cînd voi fi stăpîn al gîndului meu; şi, mai ales, pînă cînd voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpînul cel dorit de mine.

Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc: Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: "Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci şi mai cumplite decît acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decît acestea, eu sînt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".

Dar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mînie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pămînt şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atît de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încît s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, şi locul pe care era întins mucenicul era roşit de sîngele lui. Deci, viteazul pătimitor răbdînd cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: "Mulţumesc Ţie, Stăpîne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sîngele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care din neputinţa omenească mi s-au întîmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfîntul Botez". Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugîndu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mînie şi atît de cumplit l-au bătut, pînă ce i s-a stins şi glasul.

Apoi, făcîndu-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfîntul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputînd să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au tîrît ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezînd la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfîntul Mucenic Ioan.

Deci, răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu şi, văzîndu-l cu faţa atît de luminată şi veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, întărea şi pe Sfîntul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe, a preasfîntului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atîtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta aşa de vesel. Deci, a zis către el: "O, Ioane, nu vezi, în ce fel de ruşine şi necinste te aduce neînduplecarea şi nesu-punerea ta, încît puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atît de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor.

Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi aduşi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii, că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi". Atunci Sfîntul Mucenic Ioan a răspuns: "O, judecător tiran, eu cîtuşi de puţin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cît se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atît omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decît numai să rabd pînă la sfîrşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis: Cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui. Deci, de ai gîndit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"

Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurînd cu totul de mînie, s-a ridicat ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, pînă au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbîndu-se unii după alţii, au muncit pînă ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfîntului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toţi cîţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărîndu-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfîntul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare pînă la sfîrşit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cît va putea; şi astfel să tîrască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci, Sfîntul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încît s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor: Că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfînta Evanghelie, pentru un păcătos care se pocăieşte. Şi dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atît mai vîrtos pentru un mucenic atît de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cînd se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioşi, le era jalnică acea privelişte. Şi cum să nu le fie jalnică priveliştea, cînd vedeau calul alergînd şi trăgînd după el pe mucenic prin locuri aspre? Cînd vedeau pămîntul roşindu-se cu sîngele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trîntindu-se de pămînt şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzînd unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost împărtăşit de fire cuvîntătoare.

Astfel fiind tras Sfîntul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, cînd a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecînd pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tîrît de calul acela, şi strigînd şi strîmbînd feţele lor, aruncau în el cu ce se întîmpla a avea în mîini, rîzînd fără de rînduială. Unul din acei jidovi, alergînd în casa sa şi ajungînd calul ce tîra pe sfînt, i-a tăiat cinstitul şi sfîntul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfîrşit nevoinţa sa mucenicească, dîndu-şi în mîinile Domnului sfîntul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegîndu-l călăreţul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temîndu-se de urgia păgînilor.

După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfîntului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzînd; iar trei bărbaţi cu haine albe cîntau cîntare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi cădeau cu tămîie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stîlp deasupra sfintelor moaşte întărit pînă la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi şi mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfîntului, părîndu-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrînd să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punînd săgeata în arc, a tras cît a putut şi, cînd a vrut să dea drumul săgeţii, aceea se lipise de degetele de la mîna dreaptă, asemenea şi mîna stîngă care ţinea arcul, încît nu putea nici să trimită săgeata, nici mîinile să le dezlipească.

Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcîndu-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi, şi stîlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcîndu-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrînii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare şi legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci el, deşi nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dînsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toţi arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mîinile şi a scăpat de pedeapsă. Înştiinţîndu-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste lîngă biserica lor.

După ce au trecut cîteva zile, francezul, care vînduse pe sfînt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa şi poate că a avut de gînd să spună că sfîntul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, avînd vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine şi a mers cu ai săi la mormîntul mucenicului. Atunci a început a săpa locul şi, descoperind mormîntul, a vrut să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: "Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu".

Preotul, sculîndu-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormîntul săpat şi deschis; iar trupul sfîntului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători şi deşerţi oameni cu acel gînd rău. Apoi preotul, chemînd pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Apoi, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Mucenic, le-au pus în biserică, aşezîndu-le în altar aproape de Sfînta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfîntului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcîndu-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorîndu-se asupra lor; alteori îngeri pogorîndu-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alte ori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. La acele sfinte moaşte, ale Sfîntului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încît a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo.

Într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit "cel Bun", ci era aprins şi cu dragoste şi cu rîvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.

Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Aceia, mergînd la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obşte, necruţînd nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea - căci Cetatea Albă era atunci sub stăpînirea otomanilor - şi astfel şi-a dobîndit dorinţa.

Luînd acele sfinte moaşte, multă părere de rău a pricinuit credincioşilor de acolo. Iar cînd se apropia cu dînsele de cetatea domnească din Suceava, au ieşit întru întîmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toţi boierii cei mari, preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întîmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămîie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dînşii. Iar marele voievod, căzînd pe sicriul Sfîntului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte, punîndu-şi ochii şi gura pe cinstitele mîini ale mucenicului şi le săruta cu multă evlavie şi credinţă. Apoi, vărsînd multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfîntul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpînirii sale, încă şi al binecredinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfînta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei.

Sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfînta Mitropolie a Sucevei, pînă cînd, mutîndu-se scaunul domniei la Iaşi, s-a mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci, vremurile fiind tulburate, stăpînitorii ţării celei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se prade de neamuri păgîne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii. Dar la anul, de la zidirea lumii, 7194, iar de la Naşterea lui Hristos, 1686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multă învăţătură, a venit Ioan Sobieţki craiul polonez cu oştile sale, trecînd asupra Bugeacului tătărăsc şi întorcîndu-se prin tîrgul Iaşului. Mitropolitul, cu ştirea craiului leşesc, văzînd vremurile revoltate şi nepaşnice şi temîndu-se ca să nu pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfîntă şi nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan. Luîndu-le cu sine, împreună cu toate odoarele mitropoliei şi hrisoavele moşiilor, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, pînă se vor linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le aducă în Moldova la locul lor.

Dar, prelungindu-se vremea tulburărilor, Mitropolitul Dositei nu a ajuns să-şi împlinească scopul şi voinţa sa, căci a murit acolo în ţara leşească şi, de ceea ce s-a temut ca să nu se întîmple de la alte naţiuni barbare, a împlinit-o el cu lucrul; de vreme ce a păgubit ţara Moldovei multă vreme de acea vistierie nepreţuită. Asemenea, cei de pe urmă, neavînd osîrdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaşte, pînă a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile din tîrgul ce se numeşte Jolcova. Acolo, fiind sub stăpînirea apusenilor sfintele moaşte vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul sfîntului.

Sfintele moaşte au stat mulţi ani în ţara leşească, în tîrgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, pînă s-a cuprins de stăpînirea apuseană o bucată mare din ţara Moldovei, care se numea Cordunul şi în care s-a cuprins şi tîrgul Sucevei. Acolo se afla şi Mitropolia cea veche, în care erau aşezate sfintele moaşte, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pome-nire şi prea binecuvîntatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voie-vod, care s-a numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

În anul de la mîntuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci.

De acolo a mers în Suceava, căci nu este departe de acel sat, tîrgul Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părţile şi văzînd între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai înainte sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuţiului, Dositei: "Ce loc este acolo?" Episcopul a răspuns, zicînd: "Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan cel Nou". Împăratul arătînd cu mîna a zis: "Să le aducă iarăşi şi să le aşeze acolo". Această cerere o făcuse episcopul Dositei mai înainte de a veni împăratul Austriei.

Deci, chemînd episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către ţara Leşească (Polonia) spre cetatea Livovului şi, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi Meletie arhimandritul trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflîndu-se şi împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, la mănăstirea în care se aflau sfintele moaşte, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaşte.

Acea mănăstire era credincioasă din vremea cînd a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte. Deci, trimişii porunciseră pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungînd la marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atît de sus aşezate, încît puteau să se vadă una cu alta. Deci, împăratul a dat poruncă ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Trimişii, zăbovind acolo pînă la miezul nopţii, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaşte. Astfel au pornit la miezul nopţii, prin întuneric fără nici o lumină.

Împreună cu aceia era şi un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă.

Deci, au ajuns cu toţii la întîia strajă nemţească. Înconjurîndu-i straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele străjii şi îndată i-au liberat. De acolo, mergînd înainte şi trecînd prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi, mergînd către biserica în care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care întrebîndu-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfîntul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: "Dar puteţi să-l luaţi?" Ei au răspuns: "Putem, căci avem poruncă împărătească". Atunci îndată i-a lăsat şi, mergînd ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, pînă ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhi-mandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi, de le-a dat de ştire. După aceea, îndată au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse şi au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri, stînd împrejurul sfîntului cu capetele descoperite. Aceia făcîndu-şi cale, s-au apropiat de racla sfîntului, care era pusă în loc de prestol şi pe care slujeau bazilianii liturghia lor. Acolo mai erau cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă; deci, luînd toate sfeşnicile de pe raclă, au cerut cheia şi descuind-o, au ridicat capacul. Înăuntru erau multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mîini şi altele. Pe acelea le puseseră acolo cei ce au avut boli şi vătămături în aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile sfîntului, ca să fie spre aducerea aminte a minunilor lui. Mai era încă în raclă şi un vas de argint, pe care erau scrise cu slove de aur: "Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în cutie s-au dat bazilianilor. Deci, făcîndu-se listă de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicîndu-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebîndu-l care este pricina, el a răspuns: "Alt nimic nu este, domnule, decît numai cerem adeverinţă de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată moaştele".

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă şi s-a iscălit de Meletie arhimandritul şi fostul egumen Ioasaf, care au pus şi peceţile lor şi s-a dat bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaşte în careta cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii. Acolo au găsit pe acei treizeci de ostaşi tot după cum i-au lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Mergînd pînă la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întîmpinat un trimis de la generalul Comando, cu poruncă ca cei treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului.

Împăratul Iosif, avînd a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergînd la generalul Comando, i-au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie să rămînă pînă a doua zi. A doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugîndu-l să-i dea voie să sărute sfintele moaşte. Deci, mergînd să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperămîntul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica. Văzînd aceasta, a zis grecului: "Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperămîntul! Poate nu este voia Sfîntului! Deci, sărută racla cu credinţă". Astfel făcînd grecul, s-a dus.

Stînd amîndoi părinţii în altă caretă, mergeau pe valea Liovului, după aceea în careta în care era racla sfîntului, pînă s-au suit într-un deal. Acolo i-au ajuns patru greci cu femeile lor, să se închine sfintelor moaşte, după parola ce o aduseseră cu dînşii din Liov, ca în acel loc să se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci, cu uşurinţă s-a ridicat acoperămîntul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci, aducîndu-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrînd să ispitească puterea sfîntului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecînd de acolo, au trecut prin tîrgul ce se numeşte Stanislav, neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungînd la alt tîrg ce se numeşte Tolmaci, i-a întîmpinat o delegaţie trimisă de Dositei, episcopul Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat sfintele moaşte şi în ce chip a urmat. Acesteia răspunzîndu-se, s-a întors înapoi la episcopie.

A doua noapte, au ajuns la alt tîrg, unde au întîmpinat pe secretarul Mihalache iarăşi trimis de episcop. A doua zi, s-a făcut orînduială de li s-au dat cîte şapte ostaşi şi au mers în acea zi pînă aproape de hotarul ce desparte ţara leşească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, pînă a se găti de plecare, i-a întîmpinat mult popor, care ieşise din tîrg.

Dîndu-li-se de acolo alţi şapte ostaşi, au pornit la Culacini, care este hotarul ţărilor leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse şi pe episcop. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu sosise, i-au spus episcopului că nu este voie să treacă hotarul pînă nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcîndu-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, dar la mijlocul podului, s-a luat racla din careta în care a venit pînă acolo şi s-a pus într-alta.

Trecînd peste graniţă s-au tras, în cinstea sfîntului, vreo şaizeci de tunuri. Acolo au stat pe loc, pînă a sărutat racla tot poporul, cel ce aştepta pe sfînt; iar peste această parte a graniţei n-a lăsat să treacă nici un om din ţara leşească.

Pornind de acolo cu mulţime de popor numai din Bucovina, între care numai preoţi erau două sute patru, cu dascălii lor şi cu prapore au ajuns seara, spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au rămas. A doua zi, au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu mulţime de ostaşi, trăgînd şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului.

Mergînd prin tîrg pînă la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au aşezat sfintele moaşte şi au stat pînă la opt septembrie. Iar în acea zi, au luat sfintele moaşte cu cinste şi le-au adus la tîrgul Sucevei, unde le-au aşezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţcani. Acolo au stat pînă la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Făcîndu-se ştire şi în Moldova de aceasta, s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi cu tot poporul, ridicînd sfintele moaşte din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei şi, aşezîndu-le în mijlocul bisericii, au rămas acolo şi pînă în ziua de azi.

Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfîntului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu bună nevoinţă în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pămîntească la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovniceşte. El, prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vîrful faptelor bune, către Sfîntul Botez cel de sînge, care este mai mare decît toate botezurile.

Astfel a fost sfîrşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgînul cadiu, cu aceste cununi s-a încununat de mîinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoinţă. El aşa de bine s-a negustorit, încît puţin a dat şi mult a dobîndit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină; de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru Împărăţia cea veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată întru veselia şi bucuria cea nesfîrşită.

Mutările moaştelor lui pe pămînt sînt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întîi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii Moldovei. Al doilea s-a dus în ţara leşească de Mitropolitul Dositei şi de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfîntului Ioan în ţara leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din ţara leşească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul 1783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stînga, prin slavă şi prin necinste nevătămat şi cu cuviinţă.

Că Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pămînt, îi preamăreşte cu îndoită slavă, cu cea cerească şi cu cea pămîntească. Pe cei ce-L mărturisesc înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Mîntuitorului Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi stăpînirea, împreună şi Părintelui Cel fără de început şi Preasfîntului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624