20 decembrie / 02 ianuarie - Sfantul Ioan din Kronstadt

E-mail Print PDF

Sfântul Ioan Serghiev din Kronştadt s-a născut la 19 oc­tombrie 1829 în sătucul Sura din îndepărtata gubernie nor­dică a Imperiului ţarilor de la Marea Albă, Arhanghelsk, ca fiu al sărmanului paracliser Ilia Mihailovici Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna. La Botez a primit, după frumoasa datină creştinească păstrată în poporul rus, numele sfân­tului în a cărui zi de pomenire se născuse, respectiv cel al Cuviosului ascet Ioan din Rila (Bulgaria, secolul XI), faţă de care va avea ulterior mare evlavie. în familie va primi educaţia religioasă ortodoxă de mare simplitate, profun­zime şi sensibilitate, tradiţională în satul rus.

Tatăl, care descindea dintr-o familie de preoţi din tată în fiu de peste 350 de ani, era mereu bolnav, decedând în 1851 în vârstă de 48 de ani. Iernile însă, el obişnuia să citească mereu întregii familii din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor. Mama era un exemplu de devotament şi rugăciune fierbinte şi statornică. Ea va trăi până la adânci bătrâneţi fiind marto­ra celebrităţii fiului ei, care o vizita şi consulta mereu cu respect şi veneraţie.

Tânărul copil va creşte sub dubla fascinaţie a slujbelor dumnezeieşti din biserica parohială a satului şi a maies­tuoasei naturi a nordului Rusiei pe care o va îndrăgi până la sfârşitul vieţii. Din pricina unei sănătăţi fragile, copilul a început să înveţe acasă abecedarul cu mari dificultăţi – învăţătura era pentru el un adevărat chin. Cu lacrimi în ochi mama sa se ruga la icoane pentru sănătatea copilului, îmboldit de pilda rugăciunii mamei, copilul a început să se roage şi el lui Dumnezeu să i se dezlege înţelegerea. Şi rugăciunea sa de copil i-a fost ascultată. în curând a putut să citească fără nici un fel de dificultate. Micuţul Vania face deci la o vârstă fragedă experienţa fundamentală şi care îi va marca întreaga sa existenţă, a puterii rugăciunii fierbinţi în credinţă şi simplitate. îşi înţelege şi vocaţia vieţii sale – aceea de a fi om al rugăciunii prin excelenţă, preot.

Ioan ajunge ultimul elev

La nouă ani este trimis la şcoala parohială din Arhanghelsk unde dificultăţile au reînceput. Separat de părinţi, ironizat de colegi pentru stângăciile sale ţărăneşti, singur, Ioan ajunge ultimul elev. Deznădăjduit, cade în genunchi şi recurge din nou la rugăciune, iar efectele ei nu întârzie să se facă simţite. Notele încep să crească, iar în 1851 absolvă şi seminarul din Arhanghelsk ca şef de promoţie.

Pe baza notelor bune primite este trimis cu o bursă la Academia duhovnicească (teologică) din Sankt Peterburg pe care o va absolvi în 1855 cu titlul de magistru (licenţiat), ca al 35-lea din 39 de candidaţi. Performanţele mai degra­bă mediocre ale studentului Ioan Serghiev în studiul aca­demic se explică în mare parte prin orientarea dominant scolastică a studiilor teologice în academiile Rusiei epocii, în ciuda eforturilor de reaşezare neopatristică întreprinse de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov (1789-1867).

Taciturn, se ruga mult şi citea intens nu atât cursurile, manualele şi bibliografia academică aridă, cât Vieţile Sfin­ţilor şi Comentariile la Evanghelii ale Sfântului Ioan Hrisostom, precum şi inspiratele predici teologice ale mitro­politului Filaret. In discuţii vorbea mult, mai ales despre smerenie şi iubirea atoateiertătoare. Insă, în ciuda firii sale interiorizate, viaţa monahală nu-l atrage. Il înflăcă­rează în schimb zelul misionar, dorind să plece misionar în Siberia, China sau America.

Curând înţelege că impera­tivele misionare sunt deopotrivă de valabile pentru socie­tatea Rusiei vremii sale. în 1851, murind tatăl său şi ră­mânând singurul sprijin al familiei, se angajează copist la Academie pentru a putea trimite întreg salariul acasă. Du­pă o scurtă criză spirituală însoţită de depresie şi deznă­dejde, biruite tot prin rugăciune, se hotărăşte să se facă preot. Intr-un vis se vede preot slujind într-o biserică ne­cunoscută. La o serbare după absolvirea Academiei o cu­noaşte întâmplător pe fiica protoiereului Nesviţki din Kronştadt, Elisaveta Konstantinovna, cu care se va şi căsători la scurt timp.

La 12 noiembrie 1855 este hirotonit preot pe seama parohiei Sfântul Andrei din Kronştadt – portul militar al Sankt Peterburgului – în locul socrului său, de eâtre episcopul Hristofor, rectorul Academiei duhovniceşti. Păşind pragul bisericii în care avea să slujească vreme de 53 de ani, şi-a dat seama uimit că era tocmai biserica ce i se arătase în vis prin pronia lui Dumnezeu ca răspuns la neliniştile şi mâhnirile sale anterioare.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică

Om simplu şi fire ţărănească dintr-o bucată, părintele Ioan nu era pentru jumătăţile de măsură. De aceea, el şi-a luat extrem de, în serios, vocaţia şi slujirea sacerdotală. Axată fundamental în jurul rugăciunii către Dumnezeu şi pentru oameni, aceasta lua forma slujirii active şi concrete a lui Dumnezeu şi a semenilor. Liturghia zilnică, predarea religiei în şcoala primară şi gimnaziu, predica, păstorirea sufletelor credincioşilor, milostenia şi caritatea activă faţă de cei săraci vor ocupa de acum neobosit, zi şi noapte, pentru peste o jumătate de secol, viaţa parohului din Kronştadt.

Îşi fixează regulile simple ale unei spiritualităţi sacerdotale exemplare, de la care nu se va mai abate. Hră­nită din citirea şi meditaţia asiduă a Sfintelor Scripturi împletite însă strâns cu adâncirea în săvârşirea zilnică a slujbelor dumnezeieşti, încununate de Sfânta Liturghie şi însoţite de o aprofundare a sensurilor teologice ale căr­ţilor de cult, şi, respectiv, cu intensificarea rugăciunii şi meditaţiei personale, a veghii interioare prin invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus şi ţinerea unui „jurnal” – această spiritualitate simplă şi la îndemâna tuturor cre­dincioşilor, fără eforturi şi cu obiective ascetice extraordi­nare, trebuia să susţină lucrarea istovitoare a împlinirii practice cu maximă conştiinciozitate a multiplelor îndato­riri şi responsabilităţi pastorale şi caritative.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică întorcându-se acasă din vizitele pe la bolnavi şi săraci abia după ora zece seara. Curând a descoperit că numai cele­brarea zilnică a Sfintei Liturghii şi împărtăşirea regulată cu Sfintele Taine îi pot da energia duhovnicească necesară pentru susţinerea unei activităţi literalmente crucifiante (în ultimii 35 de ani, cu excepţia zilelor când era bolnav sau călătorea, a slujit zilnic Sfânta Liturghie).

După o scurtă ezitare, preoteasa Elisaveta a înţeles să accepte regimul de înfrânare impus de celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii – soţii vor trăi toată viaţa ca frate şi soră -, precum şi retra­gerea discretă şi iubitoare în umbra celui care i-a adus aminte faptul ascetic elementar că, întrucât este preot, nu-şi mai aparţine luişi sau familiei, ci este prin excelenţă un „om pentru ceilalţi”.

Părintele Ioan îşi începe slujirea preoţească într-un moment extrem de defavorabil pentru Biserică. Viaţa reli­gioasă a Rusiei la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului XIX era profund marcată de consecinţele reformelor pe-trine menite să aducă Rusia pe calea modernizării. Practi­când cultul statului şi al naţiunii, regimul ţarist impusese o viziune reducţionistă, formalistă şi utilitarista despre religie şi Biserică, apreciate exclusiv din perspectiva con­tribuţiei lor la menţinerea moralităţii sociale şi susţinerea Imperiului. Educaţia religioasă şi practica liturgică erau dominate de formalism şi ritualism.

Viaţa

Cultul divin ortodox devenise un simplu de­cor ritualist

Spovedania o dată pe an (în Postul Mare) era obligatorie pentru toţi cetăţenii ortodocşi, iar preoţii trebuiau să raporteze la poliţie achi­tarea acestei obligaţii „civice” (aşa-numita govenie). Im­părtăşania era recomandată doar o dată pe an (de Paşti) chiar şi de Catehismul mitropolitului Filaret. Credincioşii trăiau practic izolaţi de viaţa sacramentală şi harică a unei Biserici oficiale degradate la rangul unui simplu sector în cadru departamentului afacerilor interne al statului (ală­turi de poliţie şi jandarmerie).

Nu e nici o mirare că în aceste condiţii cultul divin ortodox devenise un simplu de­cor ritualist ce masca la oraşe materialismul cel mai cras şi indiferentismul spiritual al aristocraţiei şi elitelor, iar la sate obscurantismul şi superstiţiile de tot felul. Situaţia era, evident, agravată de decalajele economice şi sociale consi­derabile, şi de radicalizarea „intelighenţiei”, câştigată tot mai mult de ideile materialiste, socialiste şi revoluţionare

Pe acest fond de insatisfacţie generată de formalismul şi etatismul religiozităţii publice, dar în acord cu linia ge­nerală a reducţiei utilitariste şi ideologice a creştinismului la moralisme, pietisme, gnoze sau utopii secularizate, se înscrie şi deriva unei părţi însemnate a aristocraţiei peter-burgheze ca şi a unor întinse pături rurale spre sectaris­mul de tip neoprotestant. Anii 1860-1870 vor marca ast­fel ascensiunea „ştundismului” în satele din sudul Rusiei, iar în capitala Imperiului de pe malurile Nevei a „schismei din înalta societate” (cum o va numi scriitorul N. Leskov).

E vorba de epidemia de „conversiuni” de tip „revivalist” protestant produsă în nobilimea capitalei de predicile lor­dului G.V. Redstock (1843-1913) din anii 1874,1875-1876 şi 1878. în 1876 adepţii lui Redstock au întemeiat „Socie­tatea pentru promovarea gândirii religioase şi morale” con­dusă de un bogat filantropist din Sankt Peterburg, colo­nelul Vasili A. Paşkov, care şi-a pus palatul la dispoziţia organizaţiei şi a reuniunilor ei. Cenzura şi poliţia secretă ţaristă însă nu vor tolera activismul predicatorial şi filan­tropic al „paşkovismului”, suprimând reuniunile şi deter­minând în 1884 exilarea din Rusia a liderilor mişcării.

Secularizat, acest pietism individualist, moralist şi ni­hilist, îşi va găsi expresia doctrinară şi literară în „tolsto-ism”. Contemporan al părintelui Ioan, Lev Tolstoi (1828-1910) îşi va alcătui între 1880-1896 propriul „creştinism” şi propria sa „Evanghelie”, formulată în polemică deschisă cu statul ţarist şi Biserica Ortodoxă. Premiza fundamentală este cea a contradicţiei pretins ireconciliabile dintre Evan­ghelie şi Biserică, dintre Evanghelie şi civilizaţie (stat, cul­tură, tehnică, ştiinţă). Toate acestea ar bloca accesul la „creştinismul” autentic. Vinovate în primul rând de falsifi­carea Evangheliei prin „absurdităţile” dogmelor şi „super­stiţiile” riturilor ar fi Bisericile. Ele ar „hipnotiza” masele prin seducţia estetică a cultului şi le-ar „idiotiza” prin vio­lenţa ascetică a rugăciunii, posturilor şi supunerii oarbe faţă de autorităţi.

Tot efortul lui Tolstoi se va concentra în direcţia unei recreări a „creştinismului” ca religie morală şi umanitară, antistatală şi antiintelectuală. Ritualurile tre­buie excluse, dogmele eliminate, Vechiul Testament desfi­inţat, iar Noul Testament şi Evangheliile sever epurate de teologia („kabalistică”) paulină şi de miracole (naştere vir­ginală, înviere). întreg „creştinismul” s-ar reduce la „mo­rala” Predicii de pe Munte, concentrată şi ea în cinci pres­cripţii (afirmate sentenţios de prinţul Nehlindov în finalul romanului învierea, 1899) culminând în „neîmpotrivirea la rău”. în ultimă instanţă „sectarismul” educat al tolstois-mului ducea la o versiune nihilistă, gnostică, secularizată», a „creştinismului” constituit printr-un refuz nonviolent, dar nu mai puţin radical şi anarhic, al istoriei, Bisericii, statului, proprietăţii, serviciului militar şi culturii, dublat de o „trezire” morală de tip individualist şi întoarcerea la viaţa „simplă” şi nefalsificată a unui „popor” idealizat.

În criză în societatea Rusiei secolului XIX se afla deci însăşi înţelegerea naturii ecleziale a experienţei creştine, Biserica în specificul identităţii ei spirituale şi practica ei concretă, liturgic-sacramentală şi socială, mistică şi istori­că. O revigorare a conştiinţei ecleziologice axată pe ideea „sobornicităţii” o declanşaseră, ca reacţie, gânditorii reli­gioşi ruşi slavofili (mai cu seamă A. Homiakov). însă pro­iectul lor ecleziologic era unul tipic romantic, naţionalist, pur speculativ şi grevat de tendinţe utopice şi ideologice, fiind orientat în principal în direcţia unei demarcări criti­ce faţă de creştinismul occidental individualist (decăzut), căruia îi contrapunea imaginea idealizată a unui creşti­nism comunitar, autentic, păstrat de „poporul” rus (Bise­rică şi popor se identificau periculos în viziunea slavofilă, în experienţa misticei şi integratoarei „sobornicităţi”, de-ghizament religios al noţiunii „atotunităţii” din idealismul german).

Îşi împărţea banii şi hai­nele săracilor şi cerşetorilor, cerceta zilnic pe bolnavi şi familiile nevoiaşe pline de copii flămânzi, degeraţi, bolnavi…

Pe acest fond al unei Biserici contestate şi falsificate, denigrate sau inadecvat exaltate, trebuie înţeleasă semni­ficaţia profund teologică şi profetică a activităţii şi gândirii părintelui loan Serghiev din Kronştadt. Cu un remarcabil simţ al concretului, el a reuşit să reimpună în conştiinţa contemporanilor însăşi realitatea „pragmatică”, liturgică şi sacramentală, personală şi comunitară, mistică şi socială a Bisericii. în faţa reducţiei simplificatoare a creştinismului la morală, la etica şi pietatea individuală, Biserica reapare din nou ca realitate divino-umană întrupată în cult şi cari­tate, ca o comuniune vie („familie”) a oamenilor în Hristos şi Duhul Sfânt, cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ca loc al Adevărului şi Libertăţii autentice.

Doar Liturghia şi Tai­nele Bisericii aduc oamenilor eliberarea din sub sclavia torturantă a păcatului şi, astfel, adevărata pace şi bucurie în har şi libertate. Iar un rol hotărâtor în realizarea Bisericii ca realitate mistică şi socială îi revine preotului: om al rugăciunii arzătoare, al Duhului Sfânt şi al iubirii, el este înger în trup, profet şi slujitor al lui Dumnezeu în cultul divin şi păstor al credincioşilor în societate, deschis spre toate nevoile lor, pe calea împărăţiei lui Dumnezeu, al cărei pronaos e Biserica şi Liturghia ei.

ioann1Este greu de imaginat un contrast mai puternic ca acela existent iniţial între mentalitatea şi zelul eclezial şi liturgic al părintelui loan şi indiferenţa generalizată faţă de viaţa liturgică a Bisericii din Rusia epocii sale în general, din parohia sa în special. Kronştadtul ducea viaţa deloc vir­tuoasă, plină de patimi şi mizerii morale şi sociale a unui port militar şi loc tradiţional de exil intern pentru declasa­ţii capitalei Imperiului. Plin de marinari, militari şi lucră­tori portuari, de cârciumi, vagabonzi şi prostituate, de cer­şetori şi oameni sărmani, el era departe de a fi o cetate a pietăţii. Dimpotrivă. Mizeria făcea casă bună cu viciul. La început tânărul preot a încercat să întoarcă „oile pierdute” prin discuţii şi predici moralizatoare.

Nu numai că n-a avut nici un succes, dar s-a expus deriziunii şi umilinţelor de tot felul. A câştigat mai mult prin exemplul personal, respectiv prin abnegaţia cu care-şi împărţea banii şi hai­nele săracilor şi cerşetorilor, şi prin cercetarea zi de zi a bolnavilor şi familiilor nevoiaşe pline de copii flămânzi, degeraţi, bolnavi, împreună cu care se ruga şi cărora le aducea şi ajutoare materiale. A ajuns foarte iubit de copii şi cerşetori („regimentul părintelui loan”, cum li se spu­nea). Coborându-se în cocioabele sărmanilor, nu ocolea nici sufletele celorlalte categorii sociale. Pe toţi îi compă­timea, sfătuia, ajuta.

Trăia pe atunci în Kronştadt o văduvă evlavioasă, Paraskovia Ioanovna Kovrighina, care se mutase în Kron­ştadt cu binecuvântarea duhovnicului ei. părintele Ilarion. Ucenic al Sfântului Serafim din Sarov (t 1833), acesta a îndemnat-o înainte de a muri, în chip profetic, să meargă la Kronştadt pentru că acolo este un mare luminător al lui Hristos pe care să-1 ajute şi să-1 slujească. Aceasta a început să-i ceară părintelui loan – pe atunci încă necunoscut – să mijlocească în rugăciune pentru oamenii nevoiaşi pe care-i ştia.

Rugăciunea sa a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări

La început părintele loan n-a îndrăznit, pretex­tând nevrednicia sa personală. însă în cele din urmă şi nu de bunăvoie, s-a lăsat convins. Credinţa copilului în pute­rea rugăciunii a reînviat, şi acum preotul matur, cu studii academice, a început din nou să se roage cu aceeaşi încre­dere şi la fel de fierbinte pentru oameni, ca şi băieţelul de şase ani care se ruga pentru ca să înţeleagă semnele din abecedarul său.

Şi tot ca odinioară, rugăciunea sa din faţa sfântului al­tar sau din casele oamenilor a fost ascultată şi a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări. Esenţial în ce priveşte minunile părintelui loan – care era departe de a fi un taumaturg specializat sau şaman improvizat – e fap­tul că aceste vindecări erau numai şi numai efectul rugă­ciunii. Trebuia să se roage împreună nu numai preotul, dar şi rudele celui bolnav şi toţi cei prezenţi, pentru ierta­rea păcatelor, mântuirea sufletului şi întoarcerea tuturor la Dumnezeu. Părintele loan ştia foarte bine – o arată „Jurnalul” său – că nu el, ci Dumnezeu lucrează minuni tot celui ce se roagă cu credinţă în făgăduinţa Domnului: „Toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Fapt elocvent şi demn de remarcat e că părintele loan nu refuza să se roage nici chiar pentru cei de alte credinţe şi străini. Deşi era ortodox, convins de Adevărul dumneze­iesc păstrat în întregimea lui în Biserica Ortodoxă, nu pri­vea „de sus” la cei de alte credinţe şi nu făcea nici o deose­bire în mijlocirile sale între ortodocşi şi neortodocşi.

Când slujea Sfânta Liturghie se auzeau mereu nume străine ce aparţineau evident unor oameni de alte credinţe. I se adresau pentru rugăciune nu numai creştini de alte confe­siuni, catolici sau protestanţi, dar şi necreştini, musul­mani, evrei, tătari. Părintele loan se ruga pentru toţi cei ce credeau sincer în Dumnezeu. într-o zi a venit la biserică o tătară. „Crezi în Dumnezeu?”, a întrebat-o părintele loan. „Da”, a răspuns ea. „Bine, îngenunchează şi roagă-te Dum nezeului tău şi eu mă voi ruga Dumnezeului meu.” Şi Dum­nezeu a împlinit rugăciunea femeii.

între anii 1870-1880 vestea despre neobişnuitul preot din Kronştadt, despre viaţa sa sfântă, despre rugăciunile şi vindecările sale a început să se răspândească în Rusia. O declaraţie de mulţumire publicată la 20 decembrie 1883 într-un ziar de mare tiraj avea să-1 facă cunoscut întregu­lui Imperiu, de la Baltica şi până în Siberia orientală.

Mii de pelerini vor începe să vină la Kronştadt pentru mărturisire şi împărtăşire, sute (uneori mii) de telegrame de mulţumire şi de cerere pentru rugăciune soseau zilnic şi mai cu seamă în Postul Mare.

Centrul vieţii părintelui loan era însă săvârşirea slujbe­lor dumnezeieşti şi mai cu seamă a Sfintei Liturghii. Prin exemplul şi prin predica sa el arăta concret centralitatea definitivă şi de neînlocuit a vieţii sacramentale şi liturgice a Bisericii în viaţa creştină autentică, pentru fiecare cre­dincios în parte. Există câteva impresionante mărturii ca­re ne descriu în detaliu felul unic în care părintele loan celebra cultul divin şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica Sfântul Andrei din Kronştadt, în faţa a mii de credincioşi veniţi din întreaga Rusie (până la 7000-8000 în Postul Mare).

Sculat la ora 4 dimineaţa, îşi spunea rugăciunile de pregătire ale preotului pentru slujirea Sfintei Liturghii, plimbându-se prin grădina casei parohiale. La ieşirea din casă în drum spre biserică era aşteptat de zeci şi zeci de oameni săraci care cereau milostenie. După împărţirea milosteniei, însoţit de mulţime, părintele loan intra în bi­serică pe uşa laterală a altarului, căci nu era posibil să se pătrundă în biserică pe uşa mare. Deşi era înghiontit din toate părţile de popor, nu-şi pierdea sub nici un chip blân­deţea şi seninătatea feţei. Se îmbrăca în veşminte roşii (culoarea sa preferată) şi săvârşea el însuşi slujba utreniei. Nu se lăsa afară nici o stihiră, nici un canon, se cânta şi se citea tot. Fire iute, nu-i plăcea slujirea întinsă, lungă. Ce­rea explicit cântăreţilor şi diaconilor să cânte şi să citească vioi şi în acelaşi timp lămurit şi, mai ales, cu inimă, să lo­vească nu aerul ci inimile cu glasul lor. Canoanele de la utrenie le citea la strană el însuşi.

Nu citea, ci vestea cu înţeles, ca într-o convorbire directă cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Pentru ectenii intra în sfântul altar căzând în genunchi în faţa jertfelnicului, rezemându-şi capul de mâinile încrucişate sub care se aflau hârtiuţele cu numele viilor şi morţilor ce trebuiau pomeniţi. In timp ce la strană se citeau ceasurile, începea pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie. Dădea o im­portanţă deosebită săvârşirii proscomidiei, la care se adu­ceau în coşuri mari până la 5000 de prescuri. în timpul celebrării exclama către preoţii coliturghisitori: „Ce bune sunt toate la noi, părinte! Mare lucru este această pros-comidie! O întreagă lume e pe sfântul disc! Dar la alţii [creştini] nu e nimic asemănător. Ei n-au proscomidie!” „Priviţi, părinţilor! Iată-l pe Hristos! E aici între noi, şi noi lângă El ca Apostolii!”

Sfânta Liturghie părintele Ioan o celebra într-un ritm alert, interiorizat, cu cutremur mare, cu rugăciuni şi la­crimi, dar în acelaşi timp sobru şi plin de măreţie. Departe de orice pietism şi sentimentalism lacrimogen, încerca să sensibilizeze în toţi participanţii conştiinţa prezenţei mis­terului liturgic, ca dar neasemănat către oameni al iubirii lui Dumnezeu, şi intrare reală a credincioşilor la ospăţul împărăţiei Sale. „Liturghierul” aproape că nu-1 mai des­chidea, fiindcă ştia pe de rost toate rugăciunile. Rugăciu­nile le rostea cu jumătate de glas, concentrat, adăugând însă foarte mult de la sine, uneori în taină alteori în auz (rugăciunile acestea adăugate pot fi citite în volumul de faţă). Ecfonisele le rostea cu ochii închişi, adâncit în sine, trăind parcă pe altă lume. întâia parte a Liturghiei era pentru el partea rugătoare, de mijlocire a sa pentru oa­meni, pentru a căror izbăvire şi mântuire se ruga lui Dum­nezeu cu patos, stăruinţă şi îndrăznire.

Odată cu cântarea Heruvicului începea al doilea suiş al Sfintei Liturghii. Pă­rintele Ioan se cufunda în meditaţie asupra adâncurilor tainei mântuirii noastre în Hristos, retrăind parcă aievea odată cu Vohodul Mare patimile Domnului Hristos: Gheţi-manii, pretoriul, Goîgota, punerea în mormânt. Adeseori îşi scotea batista pentru a-şi şterge lacrimile ce i se scur­geau tăcut pe faţă din adâncul străpungerii inimii în faţa prezenţei reale, vii şi lucrătoare, în misterul liturgic a în­suşi Domnului Iisus. înălţând inimile tuturor spre cer lao­laltă cu îngerii, se ridica odată cu ridicarea Sfintelor Da­ruri spre bucuria învierii şi venirii Lui pe sfântul altar sub chipul Pâinii şi Vinului prefăcute prin Duhul Sfânt în Tru­pul şi Sângele Domnului.

Toţi cei din biserică trebuiau să se roage împreună cu preotul chemând pe Duhul Sfânt şi rostind alături de el troparul „Doamne, Cel ce pe Preas­fântul Tău Duh…”. îndată după minunea prefacerii euha-ristice îi plăcea să rostească cu glas tare: „Dumnezeu S-a arătat în trup! Cuvântul trup S-a făcut!” Apropiindu-şi apoi faţa când de Sfântul Disc, când de Sfântul Potir, ros­tea, ca un prunc gângurind spre maica sa, marea rugăciu­ne de mijlocire a preotului pentru întreaga Biserică şi pen­tru toată lumea. în momentul împărtăşirii cu Sfintele Tai­ne, părintele Ioan devenea tot flacără şi se umplea până la lacrimi de o intensă bucurie duhovnicească pe care căuta zadarnic să şi-o ascundă de coliturghisitorii săi.

sursa: https://ioandekronstadt.wordpress.com/viata/

Save

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624