25 Ianuarie / 07 Februarie - Sf. Grigorie de Dumunezeu Cuvantatorul

E-mail Print PDF

Patria Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amîndurora le urma în parte, atît cu rătăcirea elinească, cît şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfîntului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfînta credinţă şi să se sfinţească bărbatul necredincios, după cuvîntul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.

Fericita Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înţelepţite şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, l-a dus la creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea cîntînd cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decît numai le auzea cîndva de la soţia sa, care adeseori se ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cîntau de dînsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cîntarea aceea a simţit în inimă o mare plăcere; apoi, deşteptîndu-se, se veselea şi a spus soţiei sale. Iar ea înţelegînd că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfînta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea mîntuirii.

Într-acea vreme, s-a întîmplat că Sfîntul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfîntul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfînta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mîinile arhiereului. Iar după primirea Sfîntului Botez, a început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvîrşit.

Atît de mult a sporit în dreapta credinţă şi în fapte bune, încît mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta vieţuind fericita Nona în cinstită însoţire şi dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălţa rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăţilor, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei şi în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Şi a văzut Nona înainte de naşterea fiului, ce fel va fi el, cum şi numele lui l-a ştiut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, şi l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înştiinţase înainte. Apoi a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi purtării Lui de grijă a încredinţat pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulţi creştini să amîne Botezul pînă la vîrsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică pînă la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfînt Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie de Nissa şi de alţi mari părinţi. Deci, pruncul cel născut, adică Sfîntul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creştini, s-a amînat botezul lui pînă la vîrsta anilor Domnului nostru Hristos.

Crescînd pruncul în casa părinţilor, cînd a venit la vîrsta de copil, îndată a învăţat carte şi crescînd cu anii, creştea şi cu înţelepciunea, pentru că era, după numele său: isteţ la minte, deştept şi sîrguitor în învăţături, încît întrecea pe cei mai vîrstnici decît el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilăreşti la înţelegerea lucrurilor pe care le învăţau cei în vîrstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrînesc; pentru că jucăriile şi glumele copilăreşti şi tot felul de privelişti, le-a urît cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, şi mai vîrtos la învăţătură; cheltuindu-şi vremea, nu în deşertăciune. Şi după ce a venit mai în vîrstă, dreptcredincioasa maică îl învăţa dreapta credinţă cu multe învăţături, spunîndu-i că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osîrdnice l-a cerut de la Dumnezeu şi că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului.

Deci, bunul tînăr punea cuvintele cele de maică în inima sa şi i se lumina sufletul în credinţă, în nădejde şi în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înţelepciune sufletească şi curăţia trupească a iubit-o foarte mult şi şi-a pus în gînd, ca să-şi păzească cu dinadinsul fecioria sa pînă la sfîrşitul său; iar la aceasta a fost povăţuit, pe de o parte de învăţăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereţii, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stînd aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amîndouă frumoase la vedere, şi amîndouă de vîrstă şi de ani potrivite, însă amîndouă neînfrumuseţate cu podoabele cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preţ şi mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brîie de aur nu se împodobeau, nici se mîndreau cu frumuseţile feţei, nici cu potrivirea sprîncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumeşti se sîrguiesc a vîna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate şi încinse cu cinste, avînd acoperite cu mahrame subţiri, nu numai capetele, ci şi feţele lor, privind cu ochii în jos şi roşindu-se cu obrajii de ruşine feciorească; apoi erau pline de curăţenie, buzele erau ca floarea trandafirului roşu şi cu tăcere multă arătîndu-se. Iar el văzîndu-le, a simţit mare bucurie în inima sa şi socotea că nu sînt dintre pămînteni, ci din cei ce covîrşesc firea omenească.

Acelea văzîndu-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebîndu-le el: "Cine sînteţi şi de unde aţi venit?" Cea dintîi i-a spus că este curăţia, iar a doua s-a numit înfrînarea şi spunea că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos şi de frumuseţile cereştilor fecioare se îndulcesc. Şi-i ziseră: "Fii de un gînd cu noi, uneşte mintea ta cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălţăm la cer, în lumina cea aleasă, şi aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem". Acestea zicîndu-i, s-au înălţat la cer, precum cu nişte aripi zburînd în sus. Iar tînărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, pînă ce au intrat în cele cereşti, apoi deşteptîndu-se, şi-a simţit inima sa plină de negrăită plăcere şi veselie. Şi dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osîrdie a fecioriei sale, pe care cu multă înfrînare se sîrguia a o păzi, fugind de toată hrana dulce, de beţii, şi de îmbuibări.

După naşterea Sfîntului Grigorie, fericita Nona a mai născut şi alt fiu, anume Chesarie, şi o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credinţă şi învăţătura cărţii. Iar fericitul Grigorie vrînd să se deprindă desăvîrşit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, şi cu toată înţelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întîi în Cezareea Capadociei, şi acolo petrecînd cu cei mai aleşi şi mai învăţaţi dascăli, s-a deprins în puţină vreme din destul la învăţături; mai întîi că era foarte isteţ la minte, şi al doilea, avea multă sîrguinţă, şi s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învăţături şi avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunînd de la mulţi bărbaţi comoara înţelepciunii şi cu înţelepciunea îmbogăţindu-se.

După aceasta, vrînd să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioşi. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încît toţi plîngeau deznădăjduindu-se de viaţa lor şi de moartea cea trupească; atunci Grigorie temîndu-se de moartea cea sufletească, plîngea, de vreme ce nu era botezat, ci era numai catehumen; şi îşi aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roşie, apoi de mîntuirea proorocului Iona din pîntecele chitului; şi se ruga lui Dumnezeu cu tînguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinţilor lui în vis, care îndată stînd la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinţi către Dumnezeu, cerînd ajutor pentru fiul lor ce înota în mare.

Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora şi pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblînzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna şi valurile şi s-a făcut linişte pe mare. Şi toţi cei din corabie, văzîndu-se mai presus de nădejde mîntuiţi de înecare şi scăpaţi ca din ghearele morţii, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că ştiau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic şi cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi, un tînăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut şi iubit de sfînt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericita Nona, umblînd pe mare, apucînd corabia, cînd se afunda, şi tîrînd-o la uscat; şi a spus la toţi acea vedenie, după ce s-a făcut alinare şi toţi au mărturisit că este ajutător Dumnezeul lui Grigorie; au mulţumit şi au crezut în El.

Tatăl lui Grigorie, rugîndu-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăşi altă vedenie, şi anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mîinile şi l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mîntuirea lui Grigorie de înecare şi a dat lui Dumnezeu mulţumire, împreună cu soţia sa.

Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, şi acolo petrecînd în învăţătura cea din afară, a fost la toţi de mirare, pentru ascuţimea minţii sale şi pentru viaţa cea plină de înţelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena şi Sfîntul Vasile, pentru învăţătura înţelepciunii. Şi erau amîndoi, Grigorie şi Vasile, adevăraţi prieteni şi împreună vieţuitori. Una le era lor casa şi hrana, unul le era duhul şi aceleaşi obiceiurile, ca ale unor fraţi de o mamă. Deci, erau amîndoi cinstiţi în Atena, căci în puţină vreme au întrecut pe dascălii lor şi ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constanţiu, fiul marelui Constantin, împărăţea peste Roma şi peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) şi depărtat de la Dumnezeu, învăţa cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: "O! cît de mare răutate hrăneşte pămîntul Romei şi al grecilor!", pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întîmple.

Deci, petrecînd Grigorie şi Vasile ani destui în Atena, şi trecînd toată învăţătura desăvîrşit, chiar şi mai presus de toată înţelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinţii insuflaţi, ca să înveţe înţelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viaţa lui. Iar Grigorie a fost ţinut de atenieni prin rugăminte şi puţin după Vasile stînd acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la naşterea sa şi a primit Sfîntul Botez chiar din mîinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lîngă dînsul, acasă. Şi şi-a pus rînduială ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deşert, şi a păzit aceasta pînă la sfîrşitul vieţii sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieştilor cărţi, apoi, în gîndirea de Dumnezeu petrecînd ziua şi noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

După aceea, tatăl său cu sila l-a sfinţit ca preot şi încă voia ca să-l facă şi episcop, dar Sfîntul Grigorie neprimind o vrednicie şi cinste ca aceea, şi liniştea monahicească dorind-o, a fugit în taină şi a mers la prietenul său, Sfîntul Vasile; care şi el era acum preot şi avea în Pont o mînăstire cu o mulţime de monahi şi care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemîndu-l la sine. Deci, iarăşi amîndoi, ca mai înainte în Atena, au început a vieţui împreună, unul pe altul avînd ca model de fapte bune şi unul altuia urmînd. Deci, au scris împreună pustnicescul aşezămînt al monahilor, petrecînd acolo Sfîntul Grigorie cu Sfîntul Vasile, vreme destulă.

Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plîngeau părinţii foarte mult după dînsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnîndu-l să se întoarcă la dînsul, să-i ajute la bătrîneţe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzînd nevoia Bisericii, căci atunci Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care şi tatăl lui Grigorie, fiindcă era neînvăţat, se vătămase în parte, a mers iarăşi din Pont în Nazianz şi ajuta pe bătrînul său tată în lucrurile bisericeşti şi în rînduielile casei, spunîndu-i despre rătăcirea lui Arie şi întărindu-l în dreapta credinţă.

După moartea împăratului Constanţiu, fiul lui Constantin, luînd împărăţia Iulian, s-a împlinit despre dînsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădîndu-se de Hristos şi ridicînd prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfîntul Grigorie cu multe şi înţelepte scrisori ale sale, văzîndu-i rătăcirea şi pierzătoarea înşelăciune idolească, cum şi basmele elineşti cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dînsul a luat împărăţia dreptcredinciosul creştin Iovian (363-364), iarăşi a înflorit credinţa lui Hristos.

Iar după Iovian, urmînd la împărăţie Valens arianul(364-378) şi pe mulţi vătămîndu-i cu credinţa cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum şi arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credinţă. De aceasta Sfîntul Grigorie a scris către dînsul, sfătuindu-l să roage pe Sfîntul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioşi. Deci, a scris Sfîntului Vasile, sfătuindu-l prieteneşte şi rugîndu-l ca, nepomenind mînia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, şi să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăşi să o întărească. Astfel, Sfîntul Grigorie, făcînd pace între Eusebiu arhiepiscopul şi Sfîntul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfîntului Vasile la întoarcerea în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost ruşinaţi, încît unii au tăcut, iar alţii au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de Sfîntul Vasile şi, în dragoste cu dînsul vieţuind, s-a sfîrşit; iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioşi, marele Vasile, chiar nevrînd. Iar cei răucredincioşi neîngăduind aceasta şi cu zavistie pornindu-se, au făcut ca cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop Antim, care se făţărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.

Acela cu alţi episcopi, de un gînd cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; şi a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărţirea eparhiei. Văzînd Sfîntul Vasile luate din eparhia sa cîteva cetăţi şi sate, a socotit astfel: era între Cezareea şi între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfîntul Vasile voia să aşeze noul scaun de episcopie şi să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia ca astfel să potolească şi certurile, şi sufletele multora întru dreaptă credinţă să le păzească. Însă neavînd bărbat iscusit, a trimis la Sfîntul Grigorie prietenul său, rugîndu-l să primească sfinţirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credinţă, precum era el.

Sfîntul Grigorie i-a scris, lepădîndu-se de ea cu totul; dar Vasile scriind de multe ori către dînsul şi necîştigîndu-şi dorirea, s-a sculat şi a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrînul Grigorie, episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile şi bătrînul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să primească sfinţirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetăţii Sasimei. De care lucru înştiinţîndu-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun şi străjuia drumurile venirii lui. Sfîntul Grigorie venind acolo şi înştiinţîndu-se despre răutatea lui Antim şi despre puterea ostaşilor, s-a dus într-o mînăstire, unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălăşluit în pustie, la dorita lui linişte.

După cîtăva vreme însă, iarăşi prin părinteasca rugăciune s-a întors în Nazianz, pentru că părinţii lui îmbătrîniseră şi le trebuia la bătrîneţe ajutor de la dînsul, fiindcă ei nu mai aveau alţi fii, afară de acesta singur, pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a pomenit. Asemenea şi fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, şi acolo îngropară pe sora lor. Sfîntul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; şi rămăsese singur la părinţi, ca o lumină a ochilor, şi nu era cu putinţă ca să nu asculte pe părinţii lui, ci era dator să le slujească la bătrîneţile lor, şi apoi, sfîrşindu-se ei, să-i dea obişnuitei îngropări.

Întorcîndu-se iarăşi Sfîntul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrîneţea, a voit ca, în viaţă fiind, să aşeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări şi cu rugăminte, ci şi cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grija pentru bisericeştile rînduieli, nu se lepăda, supunîndu-se la porunca tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. "Nu este cu putinţă mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viaţa aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău". Iar tatăl nemaisupărîndu-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru Biserică punînd asupra lui, i-a zis: "Viu fiind eu, o! fiul meu, să fii toiag bătrîneţilor mele, iar după ducerea mea, vei face precum îţi va fi plăcerea!"

Nu mult după aceasta s-a sfîrşit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl Sfîntului Grigorie, avînd pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a vieţuit 100 de ani de la naşterea sa, şi a fost îngropat cu cinste, venind şi Sfîntul Vasile cel Mare la îngroparea lui. Şi a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfîntului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme şi aceea s-a odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani.

Îngropînd Sfîntul Grigorie pe ai săi sfinţi părinţi, s-a uşurat de grija pentru dînşii; apoi, vrînd să scape şi de tulburare, de vreme ce îl silea poporul ca, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia şi petrecea lîngă biserica Sfintei celei dintîi Muceniţe Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a primit grija pentru casele de străini şi de bolniţe; pentru că Sfîntul Vasile zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-şi plece capul, aduna pe săraci şi bolnavi, văduvele, sărmanii şi străinii acolo, şi de hrana cea rînduită lor îngrijindu-se, a încredinţat iubitului său prieten grija pentru dînşii. Şi era Sfîntul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor şi odihnitorul străinilor.

Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor, încă de mulţi ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulţi; iar acum se mai ivise şi eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfîntului Duh. Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o fiinţă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl şi huleau pe Sfîntul Duh. Unii dintr-înşii numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, şi nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfîntul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfîntul Duh nu-L cinsteau. Şi se înmulţea acel eres mai mult în Constantinopol.

Apoi, cu sfatul de obşte al Sfîntului marelui Vasile şi al altor mulţi credincioşi şi episcopi, Sfîntul Grigorie, ca un bărbat înţelept şi puternic la cuvînt, a fost îndemnat să meargă la Bizanţ, pentru biruirea învăţăturii celei eretice şi pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credinţe. Dar mai înainte de a merge la Bizanţ, Sfîntul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfîrşit; şi aşa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfîntul Grigorie, plîngînd mult şi cu cuvînt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui şi ajungînd la Bizanţ, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioşii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuţinată şi numărul credincioşilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetăţii se dusese pe urma eresului şi toate bisericile lui Dumnezeu cele mari şi frumoase le ţineau ereticii; numai una mică şi veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dînşii, era lăsată dreptcredincioşilor.

Drept aceea, Sfîntul Grigorie îndată înarmîndu-se împotriva ereticilor cu praştia cuvîntului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările şi dogmele lor, pe care le rupea ca pe nişte pînze de păianjen; şi în toate zilele întorcea pe mulţi de la credinţa cea rea către dreapta credinţă; apoi, cu cuvintele cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu, în puţină vreme a înmulţit atît de mult Biserica lui Hristos, încît nu era cu putinţă a se număra. Iar numărul ereticilor se împuţina din zi în zi şi se împlinea ceea ce se scrisese în Sfînta Scriptură despre casa lui David şi a lui Saul: casa lui David se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul slăbea.

Neîncetînd răutatea arienilor şi a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înţelegea rău întruparea Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca şi cum Hristos n-ar fi luat suflet, şi că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela şi iscusit în înţelepciunea elinească, pe mulţi a înşelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pămîntul, vînînd pe cei neînvăţaţi şi atrăgîndu-i la pierzare, ca cu o undiţă. Iar bunul nevoitor, Sfîntul Grigorie, avea iarăşi mare nevoinţă, luptîndu-se cu ereticii aceia şi cu cei căzuţi din dreapta credinţă, învăţîndu-i, rugîndu-i, şi pe unii păzindu-i în credinţă, iar pe alţii ridicîndu-i din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurînd poporul, cleveteau pe Sfîntul Grigorie, ca şi cum Hristos ar fi despărţit în doi fii; apoi, mereu semănînd o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mînie şi răutate împotriva Sfîntului Grigorie, pentru că şi picăturile de apă picînd, adeseori, găuresc piatra.

Deci, cei ce nu puteau să priceapă meşteşugul cuvintelor eretice şi să înţeleagă adîncul tainelor lui Hristos, lupii şi ereticii erau crezuţi şi cinstiţi, în locul păstorilor şi bunilor învăţători; iar păstorul cel ce învăţa adevărul, se socotea ca un lup şi eretic. Şi făcînd gîlceavă, aruncau pietre asupra sfîntului, ca şi altădată iudeii asupra Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea lor, l-au prins ca fiarele şi l-au adus înaintea judecăţii eparhului cetăţii, ca pe un tulburător şi pricinuitor de gîlceavă şi de zavistie.

Dar sfîntul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blînd şi smerit cu inima, într-atîta primejdie şi năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Iar eparhul ştiindu-i nevinovăţia şi văzînd răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; şi a ieşit mucenicul fără răni şi fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, avînd totuşi voinţă să pătimească pentru Hristos.

Cu nişte nevoinţe ca acestea şi cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfîntul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înţelepciunea lui era slăvită pretutindeni, şi a fost chemat de toată Sfînta Biserică cu un nume nou "Teologul", adică "Cuvîntătorul de Dumnezeu", asemenea celui mai vechi cuvîntător, adică Sfîntului şi iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de "Cuvîntător de Dumnezeu", măcar că se dă de obşte tuturor celor mai mari învăţători şi arhierei, pentru că toţi au predicat cu dreapta credinţă Sfînta Treime; însă Sfîntului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească "Cuvîntător de Dumnezeu", spre semn de biruinţă asupra acelor atît de mari şi de mulţi eretici; şi de atunci au început toţi a-l chema "Cuvîntător de Dumnezeu".

Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioşi şi toată mulţimea voia să-l aibă patriarh. Chiar şi Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfînt Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, încredinţîndu-i scaunul cetăţii lui Constantin (379-381) ca unui păstor vrednic şi ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos. Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.

Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, meşter în răutate, tare viclean şi înşelător. Acela venind la fericitul păstor Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea elinească şi fiind botezat, s-a unit cu Sfînta Biserică; dar vieţuia cu vicleşug, acoperindu-se făţărniceşte cu cucernicia, ca şi cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, neştiindu-i vicleşugul lui şi întoarcerea de la păgînătate spre creştinătate socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperămînt cu el; el însă, urmînd lui Iuda, a gîndit să se depărteze de părintele şi învăţătorul său şi să ridice război asupra lui şi luînd ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător de Dumnezeu şi iscusit a ţese vicleşuguri. Cu acela a început cu vicleşug a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuinţă nu de puţin aur, adică cu plată şi cu daruri să înduplece pe mulţi la împlinirea gîndului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întîi, şi cu sporirea satanei şi-a cîştigat dorinţa în acest chip.

A venit în Bizanţ un prezbiter din insula Tasos, aducînd aur mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la Procones; pe acela înşelîndu-l cu mari făgăduinţe, au luat aur destul, să le ajungă pentru săvîrşirea vicleşugului scornit şi au trimis în taină la Alexandria multe şi mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor şi clericilor de lîngă dînsul, rugîndu-l foarte mult să-i trimită la Bizanţ pe episcopii săi şi prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile, ca şi cum ar fi uitat de scrisoarea sa mai înainte către Sfîntul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor şi nezăbovind episcopii cei trimişi de dînsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunînd nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cîntării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) şi voiau să-l sfinţească pe Maxim ca arhiepiscop.

Înştiinţîndu-se aceasta îndată la toţi, degrabă s-au adunat prezbiterii, clericii şi popor mult, nu numai credincioşi, ci şi eretici, pentru că toţi, mirîndu-se de acea răutate tăinută şi de hirotonia cea fără de rînduială, s-au aprins de mînie, şi strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu ruşine ieşind din biserică, au intrat în casa unui om, şi acolo, făcînd sfinţirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), avînd ajutor pe unii din clerici şi mireni, din care unii din greşeală erau despărţiţi de Biserică, alţii pentru plată, iar alţii prin făgăduinţă de daruri şi de cinstire erau înşelaţi; se ţineau lîngă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulţi şi mai cinstiţi cetăţeni aprinzîndu-se, defăimau cu negrăite ocări şi dosădiri pe Maxim; dar şi pe Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să vieţuiască în casă cu dînsul şi că de prieteşugul său l-a învrednicit.

Sfîntul răspundea către dînşii, zicînd: "Nu vă mîniaţi asupra mea, o! bărbaţilor, că bine i-am făcut aceluia, nevăzîndu-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu sîntem vinovaţi de aceasta, cînd nu cunoaştem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să ştie tainele omeneşti cele dinăuntru. Iar pe lîngă aceasta, au nu prin lege ni se porunceşte ca să deschidem părinteşte şi cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez şi în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, şi se arăta îmbunătăţit, deşi cu făţărnicie, precum acum s-a vădit făţărnicia şi răutatea lui; şi nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneştile gîndiri, nici ştim ce va să fie, fără numai cînd Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la faţă căutăm, iar Dumnezeu în inimă".

Cu nişte cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luîndu-şi soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeştile rînduieli, s-a gîndit să aibă prin poruncă împărătească stăpînirea ocîrmuirii bisericeşti, vrînd mai ales să domnească decît să păstorească.

De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mînie şi îngrozire a izgonit de la dînsul pe Maxim şi pe episcopii care veniseră cu dînsul. Şi au plecat toţi în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplînd mîinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală şi fără ruşine zicea către patriarhul Petru: "Sau să mijlociţi scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta". Şi săpa groapa patriarhului prin viclene meşteşugiri şi ar fi săvîrşit răutatea sa, de nu s-ar fi înştiinţat despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temîndu-se ca să nu se ridice vreo tulburare în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.

Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanţ de o boală trupească, s-a lepădat de grija pentru ocîrmuirea Bisericii Bizanţului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Şi a făcut către popor cuvîntul cel de pe urmă, învăţînd să păzească credinţa fără de prihănire şi să facă lucruri bune. Iar poporul înţelegînd că vrea să se ducă, şi-a ridicat glasul şi toţi plîngeau, zicînd cu o gură: "O! părinte, plecînd de la noi, duci cu tine şi pe Sfînta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credinţă".

Un glas ca acesta şi plîngerea poporului auzind Sfîntul Grigorie, a părăsit scopul său şi a făgăduit să petreacă cu ei pînă ce va fi venirea episcopilor. Pentru că era aşteptare ca, adunîndu-se episcopii, să aleagă la patriarhie un bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aştepta sfîntul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.

În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci ţineau Biserica cea sobornicească arienii, avînd patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioşii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică şi veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemînd împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decît să se depărteze de la credinţa lui cea rea.

Atunci împăratul a dat Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu şi adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o ţineau, cum şi celelalte biserici. Şi cînd arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul şi poporul, mulţimea arienilor înarmîndu-se ca la război, stăteau lîngă biserică, oprind intrarea credincioşilor; iar pe sfînt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tînăr îndrăzneţ şi voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pîntece.

Atunci s-a făcut tulburare şi gîlceavă de arieni; şi cu adevărat ar fi făcut acel rău sfîntului, dacă n-ar fi venit împăratul şi n-ar fi dus singur în biserică pe sfîntul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioşi, cu mare bucurie şi veselie a înălţat glasuri de laudă şi slavă lui Dumnezeu, vărsînd lacrimi de bucurie, ridicînd şi mîinile în sus, căci bisericile după atîţia ani, iarăşi şi-au dobîndit a lor sfinţenie; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu. Iar sfîntul neputînd singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupeşti, a strigat printr-un oarecare cleric: "O! fiilor, acum este vremea de mulţumire şi de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăşi să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rîndui mai pe urmă altă vreme". Un răspuns ca acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; şi după săvîrşirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudîndu-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut ruşinaţi.

Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar la împăratul, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ţi piciorul înăuntru la prietenul tău, ca nu cumva săturîndu-se de tine, să te urască. Iar sîrguinţa sfîntului era ca de-a pururea să înveţe pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi şi să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiţilor, să sprijinească pe cei neputincioşi şi să-şi cureţe turma sa de vătămările eretice. Ieşea uneori la sat, iubind liniştea şi tămăduind puţin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpînind mari averi bisericeşti, nici un ban nu şi-a oprit sieşi şi nici nu cerceta pe iconomii bisericeşti, cît au adunat şi cît au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toţi îndemna să-şi păzească conştiinţa curată pentru Dumnezeu.

Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea şi de bătrîneţe, s-a îmbolnăvit odată şi zăcea la pat; de care lucru înştiinţîndu-se poporul, au venit să-l cerceteze, iar el şezînd în pat, întreba: "Ce voiţi, fiilor? Care este pricina venirii voastre la mine?". Iar aceia, închinîndu-se, îi aduceau mulţumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curăţat cetatea de eresuri şi a întors iarăşi la dreapta credinţă sfintele biserici, pe care de mulţi ani le ţineau arienii; că atît de mult bine a făcut tuturor, prin învăţătură şi prin păstoresca grijă cea pentru toţi; iar după aceea îi ziceau: "Acum, o! părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat şi pentru toată Biserica". Dar sfîntul spunîndu-le că boala sa nu este spre moarte şi învăţîndu-i după obicei, i-a slobozit.

Ieşind aceia, a rămas un tînăr, care stînd la picioarele sfîntului, cu lacrimi şi cu tînguire îl ruga, să-i ierte greşeala. Iar sfîntul întrebîndu-l care este greşeala lui, tînărul nu răspundea nimic, ci numai se tînguia şi cerea iertăciune. Iar unul din cei ce sta înaintea lui a zis: "Acesta este ucenicul tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pîntecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căieşte şi cere iertăciune".

Sfîntul a zis tînărului: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi fie milostiv, o! iubite, şi să-ţi ierte greşeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ţi eresul şi apropie-te de Hristos Dumnezeu şi slujeşte Aceluia cu credinţă". Şi astfel a liberat cu iertăciune pe tînărul acela; de care lucru înştiinţîndu-se toată cetatea şi minunîndu-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dînsul.

După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanţ, pe de o parte pentru alegerea patriarhului cetăţii împărăteşti, iar pe de alta ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Şi adunîndu-se episcopi credincioşi, 150, printre care era începător Sfîntul Meletie antiohianul; atunci, Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, chiar şi nevrînd, fiind bolnav şi plîngînd, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugîndu-l împăratul şi tot poporul. Apoi nu multe zile trecînd, preasfinţitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul.

Atunci au venit îndată episcopii din Egipt şi din Macedonia şi nu îngăduiau aşezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dînşii este ales, şi ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întîi, şi pe acela trebuia să se aşeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînţelegere şi gîlceavă între episcopi, unii zicînd că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alţii împotrivindu-se; şi aşa episcopii se gîlceveau unul cu altul.

Sfîntul Grigorie, văzînd cearta care era între episcopi pentru el, le-a ţinut în sobor o cuvîntare, zicînd: "Eu, păstori sfinţiţi şi cinstiţi, n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a crescut şi s-a întărit cu ale mele sudori şi osteneli, era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, şi de la El să aştept răsplată; totuşi dragostea turmei celei cuvîntătoare şi judecata arhiereilor cea de obşte m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulţi că nu mă voiesc pe mine. Deci, să ştiţi, că nu caut nici bogăţii, nici scaun înalt şi cinste şi nici că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mîhnire, voi ieşi din episcopie; iar voi sfătuiţi-vă şi faceţi cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu".

Zicînd acestea, a ieşit, lăsînd casa patriarhală, şi s-a sălăşluit într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gîlceavă şi de întrebările celor ce veneau la dînsul. Apoi, mulţi din popor alergînd la dînsul, îl rugau să se milostivească spre turma sa, să n-o lase, căci a crescut-o şi a înmulţit-o cu atîtea osteneli şi sudori; şi-i ziceau: "Dă, o! părinte, darul tău iubiţilor tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruieşte nouă şi rămăşiţa zilelor tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce sîntem luminaţi prin învăţăturile tale". Iar sfîntul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioşa cu inima şi nu ştia ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rînduiască cum e mai bine pentru turma sa.

Adunîndu-se mai mulţi episcopi, şi mai mare neunire şi gîlceavă făcînd, fericitul Grigorie, stînd în mijlocul soborului, a zis: "Bărbaţi şi împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urît şi cu totul trist ar fi dacă învăţînd pe alţii pace, înşivă să ridicaţi război unii către alţii; căci pe alţii învăţaţi a se uni într-un cuget, iar voi înşivă sînteţi neuniţi; deci, vă rog pentru însăşi Preasfînta şi cea deofiinţă Treime, să vă uniţi unii cu alţii în bine şi cu pace, iar de sînt eu pricinuitor de dezbinare, nu sînt mai cinstit decît proorocul Iona, deci, aruncaţi-mă în mare şi va înceta dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice aţi voi, deşi sînt nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateţi-mă, din cetate goniţi-mă, numai adevărul şi pacea, precum zice Zaharia, iubiţi-le; fiţi sănătoşi, sfinţi păstori, şi a pomeni ostenelile mele să nu încetaţi".

Acestea zicîndu-le, ei s-au ruşinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfîntul, ieşind din sinod şi gîndind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: "Pentru ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ţi răsplătească Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpîne, să nu te îndoieşti a mi-l dărui. Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preţ; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze şi zavistia multora şi să aibă pace episcopii, prin sîrguinţa ta; alinează războiul arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpînirea ta cea purtătoare de biruinţă s-o împodobeşti prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace şi unire între ei; şi o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o poftesc; acest dar desăvîrşit să-l arăţi mie".

Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfîntul şi a lăcrimat; la fel şi boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toţi erau cuprinşi de mare dragoste către dînsul şi nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punînd înainte bătrîneţile şi bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dînsul între episcopi, şi mult rugînd pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voieşte; ca celelalte zile ale vieţii sale să le săvîrşească în pace, odihnindu-se puţin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toţi şi, pace dînd oilor sale, ieşea din cetate, tot poporul petrecîndu-l şi cu mare tînguire plîngînd. Apoi, episcopii care iubeau pe Sfîntul Grigorie şi plîngeau după dînsul au ieşit din cetate, lăsînd soborul şi s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei şi mulţi alţii. Iar soborul cel ce a rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.

Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, mergînd în ţara Capadociei, s-a sălăşluit în satul părintesc, care se numea Arianz, şi se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuşi nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflîndu-şi patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curăţit-o prin multe sfătuiri şi scrisori. Şi fiind rugat de cetăţeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios şi îmbunătăţit, l-a pus episcop; iar el se liniştea în satul Arianz, unde vieţuind cîtva vreme, şi multe scrieri folositoare lăsînd, întru adînci bătrîneţe a trecut la viaţa cea neîmbătrînită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, şi a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz.

După mulţi ani, cinstitele lui moaşte le-a mutat dreptcredinciosul împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol şi le-a pus în biserica Sfinţilor Apostoli, spre ajutorul şi apărarea cetăţii şi spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, în veci. Amin.

 

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624