Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti - Scurt istoric

Mănăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti este situată în cartierul Militari, pe strada Televiziunii nr. 13-15, în sectorul 6. Ea a fost înfiinţată în anul 1964, de Prea Sfinţitul Evloghie Oţa († 1979), şi este condusă în prezent de părintele stareţ Arhimandritul EFTIMIE Vrânceanu. De asemenea, mânăstirea este reşedinţa episcopală a Prea Sfinţitului FLAVIAN Bârgăoanu. Mănăstirea se află sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, condusă în prezent de ÎPS Mitropolit VLASIE Mogârzan. În anul 1924, în urma Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă hotăra înlocuirea calendarului iulian, declarat ,,nu fără de lipsuri”, cu calendarul gregorian. Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte - Bisericile Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian, şi, pe de altă parte - Bisericile Ortodoxă Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Cititi mai mult...

 

30 ianuarie /12 februarie - Soborul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc.

În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan.

Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi. Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor. Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi.

Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume. Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită.

 El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face. Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit.

Cititi mai mult...

Rugaciunea mintii si oamenii contemporani

Mereu se pune întrebarea: e posibil ca aceia care trăiesc în lume să se îndeletnicească cu rugăciunea minții? Pentru cei care întreabă, vom răspunde afirmativ. Da, este posibil. Ca să fie înțeles îndemnul nostru de către cei interesați, precum și demonstrația, pentru necunoscători, voi lămuri pe scurt acest subiect, astfel încât să nu mai fie preocupați de interpretările diferite ale “rugăciunii minții” și de definirea acesteia.

În general, rugăciunea este singura lucrare și virtute deopotrivă necesare și obligatorii pentru întreaga fire cuvântătoare, simțitoare și înțelegătoare, omenească și îngerească, de aceea ni se și poruncește să o lucrăm neîncetat. Rugăciunea nu se împarte dogmatic în tipuri și moduri, dar, după spusele Sfinților noștri Părinți, fiecare tip și mod de rugăciune este folositor, fiind de ajuns să nu afle omul în vreo rătăcire sau influență demonică. Scopul acestei lucrări atotvirtuoase este să îndrepteze și să păstreze mintea omului la Dumnezeu.

Pentru aceasta, așadar, Părinții ne-au pus la îndemână cele mai ușoare moduri simplificând rugăciunea, astfel încât mintea noastră să se îndrepteze și să rămână la Dumnezeu într-un chip cât mai simplu și statornic. La celelalte virtuți participă și alte mădulare ale trupului și simțurile, pe când, în fericita rugăciune, doar mintea lucrează de una singură, de aceea este nevoie de multe strădanii în a o impulsiona și înfrâna, pentru a deveni o rugăciune roditoare și bine-primită. Sfinții Părinți, care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată inima, aveau ca preocupare permanentă cum să facă să se unească și să rămână permanent cu El, îndreptându-și toate încercările către rugăciune, ca fiind calea cu cele mai bune rezultate în acest sens.

În ceea ce privește celelalte moduri de rugăciune, cunoscute și obișnuite aproape tuturor creștinilor, nu vom vorbi acum, ci doar despre “rugăciunea minții”, despre care sunt mereu întrebat. Este un subiect care îi preocupă pe creștinii evlavioși, fiindcă acest tip de rugăciune este ignorat și de multe ori greșit interpretat și descris într-un mod care ține de domeniul fantasticului. Despre modul exact de aplicare, cât și despre roadele acestei virtuți dumnezeiești, care duce de la curățire până la sfințire, îi vom lăsa pe Sfinții Părinți să ne vorbească. Doar atât vom preciza noi, nevrednicii, atât cât suntem în stare să lămurim și să-i convingem pe frații noștri care locuiesc în lume, cum anume trebuie să se îndeletnicească cu acest tip de rugăciune.

Au numit-o Sfinții Părinți rugăciune a minții, deoarece se face cu mintea, dar este numită și trezvie, ceea înseamnă aproape același lucru. Mintea este definită de Părinți ca fiind ceva straniu si liber, care nu tolerează constrângeri și nici nu poate fi convinsă de ceva ce nu poate desluși ea însăși. De aceea, în primul rând, au ales puține cuvinte, rugăciunea aceasta fiind cea mai simplă cu putință: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, astfel încât să nu fie nevoie de un efort mai mare al minții de a memora o rugăciune lungă. În al doilea rând, au reîntors mintea înspre cele lăuntrice, înspre inimă, în centrul rațiunii, unde, rămânând nemișcată asupra sensului dumnezeieștii invocări a prea dulcelui nume al Domnului nostru Iisus, să ajungă să simtă cât mai curând cu putinţă mângâierea dumnezeiască. Este cu neputință, după spusele Părinților, chemând încontinuu numele Stăpânului Atotbun, să nu fim auziți de El, Care atât de mult dorește mântuirea oamenilor.

Însă, așa cum, virtutea după fire năzuiește să izbândească, are nevoie de mijloace ajutătoare, la fel și această sfântă lucrare are nevoie de condiții aproape indispensabile. O anume liniște, lipsa grijilor, evitarea cunoștințelor și a relatărilor fără folos despre fel și fel de evenimente – acest permanent, potrivit Sfinților Părinți, «a da și a primi» în relația cu lumea -, după cum și înfrânarea în toate și, prin acestea, tăcerea desăvârșită. De asemenea, stăruința neîncetată și bunul obicei nu cred să fie cu neputință creștinilor evlavioși interesați de această prea sfântă lucrare. O bună deprindere cu această rugăciune la un anume interval de timp al zilei și nopții, care să fie cam același de fiecare dată, constituie un bun început.

Am întărit, desigur, asupra stăruinței, ca fiind o condiție necesară în rugăciune, după cum, la rândul lui, întărește și dumnezeiescul Pavel: «stăruiți în rugăciune». Mai ales în comparație cu celelalte virtuți, rugăciunea are nevoie de un efort pe toată durata vieții noastre și de aceea le repet celor care încearcă acest lucru, să nu se îngreuneze, nici să considere trebuința răbdării ca fiind un eșec în această lucrare niptică.

La început, este necesar să se spună șoptit rugăciunea sau cu voce tare, puternică, atunci când se întâmpină răzvrătire și împotrivire în lăuntrul nostru. Când deprindem acest bun obicei, astfel încât cu ușurință putem să păstrăm și să spunem rugăciunea, atunci începem să îndreptăm rugăciunea și înspre interior printr-o desăvârșită tăcere exterioară. În cărticica “Pelerinul rus”, în prima parte se dă un exemplu bun în ceea ce privește aplicarea acestei rugăciuni. Râvna cea bună și străduința, întotdeauna în împletire cu rugăciunea spusă cu aceleași cuvinte, fără să fie schimbate deseori, va naște obişnuinţă bună care va aduce apoi înfrânarea minții, astfel încât se va face arătată și prezența Harului.

La fel cum fiecărei virtuți îi corespunde un anume rezultat, așa și rugăciunea are ca rezultat curățirea minții și luminarea ei și ajunge și la bunul suprem și desăvârșit, anume la unirea cu Dumnezeu, adică la îndumnezeire. Totuși, în afară de acestea, mai zic Sfinții Părinți încă un lucru: depinde de om să ceară și să încerce să intre pe drumul care duce spre ”cetate” și, de cumva nu ajunge la capăt pentru că nu a apucat din diferite motive, Dumnezeu îl va socoti printre finaliști. Și ca să fiu și mai clar, referitor la subiectul acesta al rugăciunii, aș zice că trebuie ca noi toți creștinii să ne străduim să spunem rugăciunea, în special rugăciunea minții de-un-singur-gând, și oriunde ajunge omul, mult câștig are.

Cititi mai mult...

21 Ianuarie / 03 Februarie - Pomenirea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului Paramythía (Mangaietoarea)

Această icoană a Maicii Domnului este o frescă din secolul al XIV-lea care s-a aflat pe zidul exterior al bisericii mari a mânăstirii Vatoped din Sfantul Munte Athos. După săvârşirea minunii din 21 ianuarie 1320, când a salvat obştea şi mănăstirea de la pieire, icoana a fost strămutată în stânga katholikonului, într-un paraclis închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În Sfântul Munte este o rânduială: cheile de la poarta mănăstirii se aşează la icoana Maicii Domnului, arătând astfel purtarea de grijă şi egumenia Maicii Domnului în mănăstirile aghiorite; poarta mănăstirilor aghiorite se deschide la răsăritul soarelui şi se închide la apus, când portarul dă cheile stareţului, iar stareţul le aşează la icoana Maicii Domnului.

La 21 ianuarie 1320, când unul din stareţii mănăstirii, după tradiţie, Stareţul Ghenadie, a mers să ia cheile mănăstirii de la icoana Maicii Domnului, Maica Domnului i-a vorbit, spunându-i: „Astăzi nu deschideţi porţile mănăstirii pentru că vor năvăli piraţii!” Şi, în clipa în care Maica Domnului vorbea stareţului, prinde viaţă şi Pruncul ce-L ţinea în braţe, care Îşi întinde mâna, ducând-o la gura Maicii Domnului, şi spunându-i: „Nu, Maica Mea, nu-i înştiinţa pe călugări, căci li se cuvine această ispită, pentru că au căzut în nepurtare de grijă!” Dar Maica Domnului, cu îndrăzneala ei de mamă către Fiul său, nu face ascultare, ci coboară mânuţa lui Hristos de la gura ei, repetând pentru a doua şi a treia oară egumenului acea avertizare.

Icoana Maicii Domnului Mangaietoarea, scoasa de monahii de la Manastirea Vatoped in procesiune de ziua praznuirii ei

Monahii alergară îndată spre ziduri, de unde era lesne de văzut cum pirații încercuiseră mănăstirea și așteptau momentul deschiderii porții pentru a năvăli înăuntru și a o prăda. Prin intervenția minunată a Maicii Domnului, mănăstirea a fost izbăvită de urgia piraților. De atunci, în icoană au rămas întipărite aceste ultime mișcări ale feței Dumnezeiescului Prunc și ale Maicii Sale.

Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului Mangaietoarea fara ferecatura de argint

După intervenţia minunată a Maicii lui Dumnezeu pentru ocrotirea mânăstirii, icoana a fost strămutată în stânga bisericii centrale, într-un paraclis închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Frumoasa îmbrăcăminte de argint a icoanei a fost realizată la mănăstirea Golia din Iaşi, pe cheltuiala unor boieri locali.

De la săvârşirea minunii, călugării păstrează nestinsă candela din faţa icoanei. Sfânta Liturghie se slujeşte în fiecare vineri în paraclisul Paramythíei, iar Paraclisul Maicii Domnului se cântă zilnic.

17/30 Ianuarie - Sf. Cuvios Antonie cel Mare

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Icoana facatoare de minuni a Sf. Cuv. Antonie cel Mare de la biserica Curtea Veche din Bucuresti

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Cititi mai mult...

Pagina 2 din 62

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624