Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti - Scurt istoric

Mănăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti este situată în cartierul Militari, pe strada Televiziunii nr. 13-15, în sectorul 6. Ea a fost înfiinţată în anul 1964, de Prea Sfinţitul Evloghie Oţa († 1979), şi este condusă în prezent de părintele stareţ Arhimandritul EFTIMIE Vrânceanu. De asemenea, mânăstirea este reşedinţa episcopală a Prea Sfinţitului FLAVIAN Bârgăoanu. Mănăstirea se află sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, condusă în prezent de ÎPS Mitropolit VLASIE Mogârzan. În anul 1924, în urma Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă hotăra înlocuirea calendarului iulian, declarat ,,nu fără de lipsuri”, cu calendarul gregorian. Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte - Bisericile Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian, şi, pe de altă parte - Bisericile Ortodoxă Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Cititi mai mult...

 

Maica Domnului ocrotitoarea Sfantului Munte Athos salveaza Manastirea Hilandar de la incendiu

Maica Domnului Thrirusa (Cu trei maini) - Ocrotitoarea Manastirii Hilandar

Pe 8 august 2012, a izbucnit un incendiu în vasta zonă împădurită Monoxilitis din Muntele Athos, situată în apropierea Mânăstirii Hilandar. Acesta a fost favorizat de seceta prelungită din regiune şi căldura excesivă care a uscat vegetaţia. Cele câteva puncte în care au izbucnit incendii de vegetaţie s-au transformat în focare care au pârjolit totul în calea lor. Autorităţile greceşti au trimis 9 pompieri însoţiţi de 3 utilitare şi 2 avioane pentru stingerea acestor focare.

În primele ore de la declanşarea incendiului, Mânăstirea Hilandar nu a fost ameninţată de flăcări. Însă din seara zilei de 9 august, din cauza vântului puternic şi a direcţiei sale nefavorabile, focul s-a extins, mutându-se cu 1,5 km către Hilandar. Frontul focului a ajuns la peste 4 km depărtare şi a început să se deplaseze cu repeziciune către lăcaş.

Pe 10 august 2012, Serbia a trimis 49 pompieri cu 4 utilitare şi alte vehicule operaţionale. Muncitorii din cadrul Mânăstirii Hilandar au lucrat, cu toată mecanizarea disponibilă, pentru extinderea centurilor protectoare de incendiu din pădure, pentru a împiedica răspândirea focului.

Focul s-a apropiat şi de Ouranopoli, oraşul de la baza peninsulei monahale, fiind acoperit de un nor imens de fum, care a îngreunat orice activitate. Mii de turişti şi pelerini şi-au amânat vizita în aceste locuri. Tot pe 10 august 2012, în Ouranopoli, la solicitarea vice-guvernatorului regiunii Halkidiki, Secretariatul General pentru Protecţie Civilă a declanşat starea de urgenţă, fiind evacuate mai multe case şi hoteluri; persoanele în vârstă, copiii şi cei cu probleme respiratorii au părăsit localitatea din cauza fumului dens, localitatea în sine neaflându-se însă într-un pericol imediat.

Pompierii sârbi s-au alăturat colegilor lor greci şi bulgari în lupta împotriva flăcărilor, eforturile lor fiind îngreunate de vântul puternic. Autorităţile au cerut şi ajutorul armatei greceşti; corpul al III-lea al armatei a fost pus în stare de alertă, iar comandantul acestuia, dl. Basiakoulis, însoţit de infanterişti, a ajuns în zonă. Efectivele de pompieri au ajuns la peste 183 oameni cu 55 maşini speciale, 40 infanterişti, 4 elicoptere, 9 avioane, şi alte vehicule. La operaţiuni au luat parte şi grupuri de voluntari din Thessaloniki.

Frontul focului a ajuns să se întindă pe 25 km şi forţele întărite ale pompierilor au făcut eforturi supra-omeneşti cu mijloace terestre şi aeriene pentru a opri extinderea incendiilor. Direcţia Generală de Poliţie a provinciei Macedonia Centrală a emis un comunicat cerând cetăţenilor să nu îngreuneze circulaţia utilitarelor de pompieri: ,,Din cauza incendiului izbucnit în regiunea împădurită a Sfântului Munte Athos şi care se îndreaptă către Uranopolis-Halkidiki, în mod preventiv, se solicită cetăţenilor să nu circule spre Uranopolis şi să nu-şi lase vehiculele de-a lungul drumului, pentru a nu împiedica circulaţia şi activitatea utilitarelor de pompieri”.

Însă, la Hilandar, eforturile pompierilor păreau zadarnice, iar situaţia era considerată critică. Unul din reprezentanţii autorităţilor pentru situaţii de urgenţă a declarat că intensitatea şi viteza focului întrec cu mult puterea pompierilor de a-i limita răspândirea. În cursul zilei de sâmbătă, 11 august, frontul incendiului a ajuns la 1,3 km de mânăstire, aceasta fiind aproape înconjurată de flăcări.

Pe lângă mijloacele omeneşti puse în joc pentru stingerea incendiului, monahii atoniţi au alergat la milostivirea lui Dumnezeu şi a Maicii Sale. La Mânăstirea Hilandar, s-au ţinut slujbe neîncetate pentru izbăvirea de foc şi revărsarea milei lui Dumnezeu. Sâmbătă, obştea mânăstirii împreună cu stareţul Meftodie a ieşit în procesiune până aproape de linia focului, unde s-a săvârşit slujba de sfinţire a agheasmei. Ei au purtat în procesiune icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ,,Izbăvirea de întristare”, care nu a ars în marele incendiu al Hilandarului din 1722, o copie a icoanei Maicii Domnului cu trei mâini, în care este încastrat un fragment din Crucea Mântuitorului, precum şi sfintele moaşte ale mânăstirii. O procesiune similară a avut loc pe celălalt ţărm al Muntelui Athos, săvârşită de monahii de la Mânăstirea bulgară Zografu, care era de asemenea ameninţată de flăcări.

Sâmbătă noapte, în jurul orelor 23, norii au întunecat cerul deasupra zonei cuprinse de flăcări şi a izbucnit o ploaie torenţială care a ţinut ore în şir. Această ploaie, asemănată cu un ,,potop” de martorii oculari, a stins focarul principal al incendiului care ameninţa Mânăstirea Hilandar.

Ştirea este relatată de agenţiile de ştiri greceşti Agioritikovima şi Romfea, care au stat de vorbă cu monahii şi pompierii din zonă. Aceştia toţi au vorbit fără ezitare despre intervenţia Maicii Domnului în stingerea incendiului. Guvernatorul Muntelui Athos, Aristos Kasmiroglu, a declarat, la rândul său, că ,,ploaia a fost salvatoare”. Trebuie notat că Institutul Naţional de Meteorologie nu a prevăzut această furtună.

Ploaia a continuat să cadă cu intermitenţă în tot cursul nopţii. Potrivit pompierilor, incendiul a scăzut şi nu mai erau fronturi active, însă ei au continuat să opereze pe teren în părţile inaccesibile ale Sfântului Munte, inspectând zonele care fumegau încă, pentru a stinge ultimele focare. Potrivit unui prim bilanţ al incendiului, au ars peste 4.000 hectare de pădure şi plantaţii, care aparţineau în principal Mânăstirii Hilandar.

Să ne amintim că în noaptea de 3 spre 4 martie 2004, Mânăstirea Hilandar a suferit un incendiu devastator, care a distrus aproape trei sferturi din edificiul lăcaşului. Atunci, focul a cuprins chiliile călugărilor, zona rezervată musafirilor, 4 paraclise cu fresce nepreţuite din secolele XVI-XVIII şi sectorul administrativ, şi s-a oprit ca prin minune la porţile bisericii centrale. Biblioteca ce adăposteşte un mare număr de cărţi rare, manuscrise decorate cu miniaturi şi documente vechi a scăpat neatinsă de foc.

Vaticanul si bolsevismul

Declarațiile dușmănoase ale liderilor catolici la adresa Rusiei sunt atât de numeroase și evidente încât nimeni nu le poate nega. Imperiul Țarist Ortodox a fost pavăza care a zdrobit speranțele și pretențiile Vaticanului de a trece sufletele rușilor la catolicism. Fiecare eveniment și tulburare din viața politică și socială a Rusiei erau urmărite cu mare interes la Roma. Abolirea șerbiei în anul 1861, precum și amploarea pe care au luat-o anarhismul și nihilismul, au dat mari speranțe Vaticanului. „Doar o revoluție va putea ajuta Biserca (Catolică – n.trad.)”, era de părere în anul 1868 nunțiul papal Meglius. Abia ce fusese semnat „Decretul Imperial de Toleranță” pe 17 iunie 1905, că Roma a și început să scoată și să se folosească de toate avantajele din manifestul care dădea libertatea de conștiință tuturor cetățenilor ruși.

Cu toate acestea, Papa Pius X (canonizat în 1954) a afirmat chiar în preajma Primului Război Mondial că „Rusia este cel mai mare dușman al Bisericii (Catolice).” Așadar, nu este deloc de mirare că Revoluția Bolșevică a fost primită cu urale de lumea catolică. „După evrei, catolicii au contribuit mai mult decât oricine la răsturnarea puterii țariste. Cel puțin, nu au făcut nimic pentru a o împiedica.” Catolicii au scris fără rușine și ocolișuri la Roma imediat ce „victoria” bolșevicilor a devenit clară: „exista o bucurie incontrolabilă la căderea regimului țarist. Roma n-a pierdut timpul pentru a intra în negocieri cu guvernul sovietic.” Când un prelat catolic de seamă a fost întrebat de ce în timpul Primului Război Mondial Vaticanul a fost împotriva Franței, el a declarat: „Pentru Biserica Romano-Catolică, victoria Antantei aliată cu Rusia ar fi fost o catastrofă la fel de mare ca Reforma.” Papa Pius a exprimat același mesaj în maniera sa tăioasă, caracteristică: „Dacă Rusia este victorioasă atunci schisma este victorioasă”. După cum vedem, Primul Război Mondial nu a fost altceva decât o nouă cruciadă pentru Vatican.

Deși s-a pregătit îndelung pentru acest moment, căderea Imperiul Ortodox Rus a luat prin surprindere Vaticanul. Și-a revenit rapid. Mai ales că prăbușirea imperiului nu însemna că Rusia nu putea deveni catolică. Dar pentru asta era nevoie de un nou plan de bătaie. Dându-și seama că ar fi la fel de dificil să trimită un polonez în Rusia pe cât i-ar fi unui englez să facă prozelitism în Irlanda, Vaticanul a înțeles că trebuie să găsească o nouă cale de a se lupta cu Ortodoxia, prin metode atrăgătoare, în afara îndoielilor, ca să ademenească poporul rus și să-l subjuge Papei. Rezultatul acestei strategii machiavelice a fost apariția așa numitului „Rit Oriental”, pe care apărătorii săi l-au văzut drept „podul prin care Roma va intra în Rusia”, pentru a folosi o expresie reușită a lui K.N. Nikolayev.

Acest complot viclean, care poate fi asemuit cu un vas care navighează sub pavilion fals, a avut un succes rapid în primii ani de după instalarea puterii sovietice, atât în Rusia scăldată de sânge, cât și în străinătate, unde în rândul sărmanilor emigranți au fost desfășurate activități pline de zel. Li s-au căutat locuri de muncă, actele le-au fost puse în ordine, s-au deschis școli în limba rusă pentru ei și copiii lor.

Nu se poate nega că au fost și cazuri de ajutor dezinteresat, dar în majoritatea copleșitoare a cazurilor, această muncă caritabilă avea un scop misionar vag camuflat, pentru a-i atrage prin diferite mijloace pe sărmanii refugiați în ceea ce păreau la prima vedere biserici ortodoxe, dar unde, în același timp, era pomenit Papa. Cine poate spune ce consecințe, ce fel de urme de neșters au rămas în sufletele, gândurile și acțiunile celor care la un moment dat sau altul au intrat în contact cu această mișcare?

Experimentul „Ritul Oriental” a durat mai bine de zece ani în Rusia. În Occident, încă se mai pot întâlni „Centre Orientale” romano-catolice. Cel mai cunoscut dintre ele este în Belgia, la Mănăstirea Benedictină Chevetogne. Scopurile și mijloacele lor nu mai sunt atât de mărețe pe cât erau odată. Astăzi, sunt un fel de muzeu, un martor istoric al trecutului iar influența de odinioară se reduce în prezent doar la sfera editorială.

CITITI SI:

Colaborarea dintre Germania nazista si Biserica Catolica face 800000 de martiri ortodocsi in Croatia si Serbia

Chiar dacă astăzi mișcarea are o alură inofensivă, în urmă cu 70 de ani își propunea destul de direct să înghită ortodoxia rusă. Inima și sufletul acestei politici estice a papalității, „Ostpolitik”, era un iezuit, episcopul francez D’Erbigny, care a fost autorizat special de papă să conducă negocierile cu Kremlinul pentru o răspândire cât mai largă a catolicismului în Uniunea Sovietică și astfel să facă să dispară Ortodoxia din Rusia și din sufletele ruse.

Cu acest obiectiv în minte, D’Erbigny a călătorit de trei ori în Uniunea Sovietică cu un pașaport diplomatic francez. A hirotonit mai mulți ierarhi catolici scopul fiind de a forma un grup de prelați acceptabili pentru autoritățile sovietice. Să ilustrăm limitele imoralității manifeste de care erau capabili acești preoți: „Bolșevismul lichidează preoți, profanează biserici și locuri sfinte, distruge mănăstiri. Nu aici oare rezidă misiunea religioasă a bolșevismului ateu, în eliminarea celor care au schisma în minte, ca și cum ar șterge masa (tabula rasa), ceea ce ne dă nouă posibilitatea unei reconstrucții spirituale.”

Cititi mai mult...

09 / 22 martie - Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia Armeniei

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

Cititi mai mult...

Apostatii contemporani si generatia nepasarii

Întâlnesti deseori în viată oameni care purtati de valuri încoace si-n colo, îngrijorati doar de bucata de pâine si de confortul familiei îsi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-si ostenesc inima cu durerile altora, nu-si pun întrebări dezmortitoare, nu-si frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom si fără probleme.

Ei bine, acesti apostati contemporani sunt tot mai multi printre crestinii zilelor noastre; crestini de circumstantă, oameni care au devenit crestini prin descendentă, iar nu prin asumarea constientă a ostenelilor sfintitoare în viata personală si socială, atât de proprii adevăratului crestin.

Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinsi de o adâncă durere a inimii: oare generatiile veacului nostru nu mai poartă într-însele sământa adevărului, nu-si mai pretuiesc ele zestrea chemării la viata crestină, zestre scump apărată si cu sânge pecetluită de strămosii nostri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinte, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocotată la tribuna dreptătii?

Oare românul si-a uitat cu totul vocatia sfinteniei, puterile nesovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinta unei alte ordini, alta decât cea impusă omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al vânzătorilor de neam si tara?

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna rusinoasa a fiecărui român si a fiecărui crestin, întrebări pe care dacă noi, fiecare în parte, nu ni le punem, vom pieri ca neam si crestini. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în fata lui Dumnezeu, atât înaintasii, cât si urmasii nostri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza ca le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâsietoarei ignorante care ne macină existenta.

Chipurile apostaziei pot fi dulci sau amare

Dar poate unii nedumeriti se întreabă: "De fapt, care-s primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde tintesc, unde sfârsesc etc.?" Primejdiile simt multe. Chipurile lor sunt si mai multe. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în functie de formele pe care le îmbracă si de dispozitia fiecăruia în parte de a se lasă momit. Dar, totusi, cel mai bine le cunosc, pentru că se luptă cu ele, cei care duc viata adevărat crestineasca; cei ce nu se tem de durerile vietuirii crestine; cei ce râvnesc bucuriile suferintei, care nu cochetează cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, fără viclene concesii moderniste si ecumniste.

Mergând pe firul problemei, cred că cea mai inspăimântătoare primejdie, atât pentru toti crestinii, cât si pentru fiecare în parte, este apostazia.
Exista astăzi mai mult ca oricând o mentalitate si o societate cu o uimitoare predispozitie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identica cu apostazia primelor  secole crestine, asa cum apare ea din manualele de istorie bisericeasca si din Vietile Sfintilor? Numai partial. Se aseamănă cu cea istorica, pentru că dezbină de Hristos, de Biserica, de mântuire. Dar apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice de afirmare, prezintă si chipuri noi, "atrăgătoare", "binevoitoare", "umaniste si ocrotitoare".

Vechea apostazie era tiranică, grosolană, dar mai ales fătisă, astfel incit iti solicita împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistentă, dându-ti posibilitatea de-a o identifica direct si implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a crestinului, sufletul îsi păstra o anumită independentă si putere de răzvrătire, ceea ce era, si este, fundamental important pentru un crestin în lupta cu păcatul si cu apostaziile vremii.

Apostazia lucrează în noi precum cariul în lemn

Dar astăzi? Apostazia în forme dintre cele mai rafinate este omniprezenta si se insinuează hoteste în fiecare din noi si în fiecare ungher al societătii. Chiar si prin casnicii nostri, adeverind cuvântul Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi precum cariul în lemn. Dar asta nu înseamnă că nu ne putem împotrivi ei. Având în vedere că apostazia se strecoară în inimile noastre prin trup si prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim mai întâi. Această păzire crestinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteste societatea contemporană apostată.

Trebuie să stim însă că cei mai feriti de apostazie sunt crestinii care, zilnic, îsi hrănesc sufletele nu cu ziare sau televiziune, nu cu preocupările desarte ale acestei lumi, nu cu îmbuibare, desfrânare, slavă desartă sau lăcomia banilor, ci care se hrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu citirea neobosită a Sfintei Evanghelii si a Vietilor Sfintilor, cu meditarea la cuvintele Sfintilor Părinti, care dau vigoare si bărbătie sufletului spre a se împotrivi păcatului si apostaziei.

O teologie "umanistă", socială si conciliantă

Hărtuiala vine astăzi din toate directiile, cu pasi de pisică, iar păcatul loveste cu iutime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe presedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe omul de rând - absolut toti suntem încercati de păcate. Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu prelatii Bisericii.

Ei bine, nu-i chiar asa. Nimeni nu este infailibil în fata rătăcirilor moderne. Lepădarea sau apostazia, astăzi ca si
întotdeauna, poate să ia chiar si chipul lui Hristos, chip pasnic si blând, conciliant si iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinte pan-ortodoxe, în aliante "de pace", în bănci ale "religiilor", în fundatii cu caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri si dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai "nobile".

Oare acesta să fie chipul lui Hristos? Cu sigurantă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit si înviat Hristos? Pentru concesii, compromisuri si calcule meschine, pentru progres, confort, pentru diplomatie sau pentru "o lume mai bună" si "pace între popoare"? Dar orice drept-credincios stie că răspunsul este nu. Dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mă mai nevoiesc? Dacă mă mântuiesc prin "progres" si "ordine socială" înseamnă că strămosii nostri care n-au cunoscut "progresul" si nici "ordinea socială" modernă nu s-au mântuit.

Aceasta teologie "umanistă", socială si conciliantă, pune accentul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului, dar întristează sufletul, căci răpeste ortodoxului dorirea si asteptarea vietii vesnice. A fost sesizată si aspru criticată de marii sfinti nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfintii Teofan Zăvoritul, Ignatie Briancianinov, Ioan Iacob Hozevitul, Ioan Maximovici, Serafim Rose, etc.

Cititi mai mult...

Pagina 3 din 63

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624