Consimtamant la sinicidere. Redefinirea morţii pentru a deschide poarta către donarea de organe

E-mail Print PDF

Secretul întunecat al transplantului de organe

Asemenea industriei avortului, industria transplantului de organe vitale stă pe principiul utilitarist că scopul scuză mijloacele. Grupul său de interese este extrem de puternic şi banii gheaţă sunt de ordinul miliardelor de dolari. Singurul lucru mai rece ca banii gheaţă sunt inimile chirurgilor şi echipei medicale care – ajungând să ştie că trebuie să omoare un donator viu pentru a extrage un organ sănătos pentru o persoană beneficiară – continuă să se angajeze în această măcelărie medicală.

Este important a face o distincţie între donarea de organe pereche şi nepereche. Transplantul de organe pereche precum unul din cei doi rinichi, un lob de ficat sau un lob de plămân este acceptabil din punct de vedere medical, cu condiţia obţinerii consimţământului informat al donatorului, cu alte cuvinte că el înţelege pe deplin că îndepărtarea acestor organe sau părţi de organe îi diminuează funcţiile fiziologice. În cazul unui organ vital nepereche, adică unic, precum inima şi ficatul, situaţia se schimbă radical.

La mijlocul anilor ’1960, după numeroase încercări eşuate de obţinere de organe nepereche viabile de la cadavre proaspete, a devenit limpede pentru chirurgii care se ocupau cu transplanturi că organe vitale sănătoase pentru transplantare pot fi obţinute doar de la un donator în viaţă, adică o inimă care bate poate fi dobândită doar de la o fiinţă umană vie.

În noiembrie 1967, chirurgul sud-african Christian Barnard – care a realizat primul transplant de rinichi în Africa de Sud în octombrie 1967 – a găsit un pacient de 54 ani, pe nume Louis Washkanski, care a fost de acord să participe la experimentul medical al unui transplant de inimă ca beneficiar. O lună mai târziu, pe 3 decembrie 1967, tatăl lui Denise Darvall, o femeie tânără grav rănită într-un accident de maşină, i-a dat permisiunea să extragă inima fiicei sale şi să o transplanteze lui Louis Washkanski. În aceeaşi zi, a avut loc prima operaţie de transplant de inimă din lume. Christian Barnard a fost asistat de fratele său, Marius. Operaţia a durat 9 ore şi a implicat o echipă de 30 cadre medicale.

Problema imediată cu care s-a confruntat Barnard a fost aceea că, deşi creierul lui Denise era vătămat, inima ei era sănătoasă şi bătea, indicând că ea era încă vie după toate standardele medicale tradiţionale. Deci, ce ar face inima ei să se oprească ca ea să poată fi extirpată în mod legal ? Barnard a spus mai târziu reporterilor că el a aşteptat ca inima ei să se oprească în mod natural înainte de a o scoate, dar aceasta era o minciună. Abia după 40 ani, publicul a aflat adevărul.

La îndemnul lui Marius, după ce fratele său a deschis cavitatea toracică, Christian a injectat o doză concentrată de potasiu pentru a paraliza inima lui Denise, făcând-o astfel pe ea moartă ,,din punct de vedere tehnic”. Totul era deja pregătit ca Barnard să înceapă să taie cu repeziciune vasele sanguine majore, să răcească inima şi să o coasă în toracele beneficiarului. Denise era vie înainte ca inima ei să fie extirpată.

La 3 zile după crima lui Barnard, ca nu cumva să fie întrecut de un medic din Africa de Sud, dr. Adrian Kantrowitz, un chirurg de la Centrul Medical Maimonides din Brooklin, a scos o inimă bătând dintr-un bebeluş viu de 3 zile şi a transplantat-o unui bebeluş de 18 zile care avea o boală de inimă. La sfârşitul zilei, ambii copii erau morţi.

Redefinirea morţii pentru a fi posibil, din punct de vedere legal, transplantul de organe vitale nepereche

Controversa care a urmat uciderilor săvârşite de Kantrowitz a fost esenţială pentru alcătuirea Comisiei ad-hoc a Şcolii Medicale Harvard desemnată să studieze ,,moartea cerebrală” ca nou criteriu pentru moarte. Problema evidentă cu care se confruntau chirurgii era aceea că organele luate de la cadavre nu-şi revin din perioada de ischemie (n.r.: încetarea alimentării cu sânge a organelor) după moartea reală. După ce s-au oprit circulaţia sângelui şi respiraţia, în decurs de 4-5 minute, inima şi ficatul nu mai sunt adecvate pentru transplant. Pentru rinichi, timpul este de aproximativ 30 minute.

Era limpede că pentru a realiza transplanturi de organe vitale nepereche era necesară redefinirea morţii, adică stabilirea de noi criterii pentru moarte care să permită în mod legal extragerea organelor vitale de la fiinţe umane vii. O astfel de redefinire a morţii ar fi permis chirurgilor să ucidă având imunitate legală.

În august 1968, Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane a publicat ,,O definiţie a comei ireversibile: Raportul Comisiei ad-hoc a Şcolii Medicale Harvard de examinare a definiţiei morţii cerebrale”. Nu era trecut nici un autor. Comisia Harvard cita două considerente pentru stabilirea ,,morţii cerebrale” ca noi criterii pentru moarte: 1) Problemele legate de utilizarea resuscitării şi a altor măsuri susţinătoare pentru a prelungi viaţa persoanelor grav rănite; şi 2) ,,Criteriile învechite pentru definirea morţii pot conduce la controversă în obţinerea organelor pentru transplant”.

Este demn de notat faptul că ,,moartea cerebrală” nu a apărut prin metoda ştiinţifică a observaţiei clinice şi a emiterii unei ipoteze urmată de verificare. Comisia Harvard nu a prezentat nici un fel de informaţii fondate nici din cercetarea ştiinţifică medicală, nici studii de caz ale pacienţilor individuali. Practic, comisia nu a precizat dacă o comă ireversibilă este un criteriu adecvat pentru moarte; mai degrabă, misiunea sa a fost de a constata că a fost stabilită ca un nou criteriu pentru moarte. Cu alte cuvinte, raportul a fost făcut pentru a se potrivi concluziilor la care se ajunsese deja[1].

Ce se câştiga prin aprobarea ,,morţii cerebrale” ? 1) Acordarea imunităţii din punct de vedere legal medicilor angajaţi în arta neagră a obţinerii de organe vitale sănătoase de la donatori vii, o acţiune care produce moartea reală în aceşti pacienţi; şi 2) Reducerea costurilor pentru tratamentul şi îngrijirea pe termen lung a pacienţilor cu leziuni cerebrale severe şi eliberarea paturilor din saloanele de terapie intensivă ...

Propaganda bine concepută pentru a obţine organe de la familiile pacienţilor cu ,,moarte cerebrală”

Cu toate că organele pot fi luate de la persoane vii de toate vârstele, candidaţii cei mai de dorit pentru transplantul de organe vitale sunt tinerii cu vârste cuprinse între 16-30 ani, pur şi simplu deoarece ei au în general cele mai sănătoase organe. Adolescenţii sunt îndeosebi înclinaţi către comportamente riscante şi, recunoscând acest fapt, industria donării de organe a lansat programe speciale în licee şi birourile de permise auto pentru a-i încuraja să ,,dea darul vieţii”, dar fără a-i informa cu privire la adevărata natură a transplantului de organe.

O inimă sănătoasă care bate sau alt organ vital aduce un venit mediu de 24.000 dolari, iar trupul unui donator cu ,,moarte cerebrală” 70.000 dolari. Într-un singur an, beneficiarii de organe vitale sau companiile lor de asigurări vor plăti industriei donării de organe, în rate mici, peste 3 miliarde dolari. În plus, există o piaţă internaţională vastă şi o piaţă neagră pentru alte ,,piese de schimb” furnizate de spitale, instituţii funerare, morgi şi crematorii.

Solicitantul desemnat – mijlocitor între donator şi industria de organe

Guvernul SUA s-a implicat foarte mult în promovarea donării de organe şi există în prezent cel puţin 63 agenţii donatoare care au fost aprobate de guvernul federal pentru a procura organe vitale pentru transplant[4]. Aceste agenţii donatoare au dat naştere, la rândul lor, unei reţele birocratice colosale care pune în mişcare industria donării de organe. Printre jucătorii cheie în această birocraţie este ,,solicitantul desemnat”.

În 1998, guvernul federal a aprobat o prevedere care dispunea ca medicii, asistentele medicale, capelanii şi alţi angajaţi ai sistemului sanitar să nu poată vorbi cu familia unui potenţial donator de organe fără a obţine mai întâi aprobare din partea Sistemului Regional de Recuperare a Organelor. Dacă există potenţial pentru transplant, un ,,solicitant desemnat” instruit vizitează familia pacientului, inclusiv familiile care se opun foarte tare donării de organe.

Studiile au arătat că aceşti ,,solicitanţi desemnaţi” profesionişti au o rată de succes ridicată în obţinerea permisiunii de donare a organelor de la membrii familiilor îndurerate. Aceasta deoarece ei sunt instruiţi să ,,vândă” conceptul donării de organe, utilizând fraze pline de sentimentalisme, precum ,,a da darul vieţii”, ,,inima celui drag va trăi în altcineva”, şi alte banalităţi de acest gen.

Mitul morţii cerebrale

Ştim care sunt semnele vieţii într-o fiinţă umană, incluzând temperatura, pulsul, tensiunea arterială, respiraţia şi reflexele. De asemenea, cunoaştem semnele morţii, incluzând lipsa răsuflării, bătăii inimii, pulsului şi tensiunii arteriale. Odată ce sufletul s-a depărtat de trup, ceea ce rămâne este un cadavru – rece, albastru, rigid şi care nu răspunde la nici un stimul. Ventilaţia nu va restabili respiraţia într-un cadavru. Un stimulator cardiac poate trimite semnal, dar nu poate iniţia bătaia inimii în cadavru. Însănătoşirea nu are loc niciodată într-un pacient care este cu adevărat mort. Certitudinea morţii o constituie descompunerea generală a trupului.

Utilizând aceste criterii tradiţionale pentru moarte, este limpede că pacientul cu ,,moarte cerebrală” este cu adevărat viu. Trupul său este cald şi flexibil. El are o inimă care bate, culoare normală, temperatură şi tensiune arterială. Cele mai multe funcţii continuă, inclusiv digestia, excreţia şi menţinerea echilibrului fluidelor cu producerea de urină. El primeşte hrană intravenos, transfuzii, antibiotice şi alte medicamente necesare pentru a-l ţine în formă pentru operaţia de transplant. Va exista adeseori răspuns la inciziile chirurgicale[2]. Dacă el va sta sub observaţie o perioadă îndeajuns de lungă de timp, va da semne de însănătoşire şi creştere. Dacă este copil, va începe să treacă prin etapele pubertăţii.

Companiile de asigurări acoperă costurile terapiei intensive sau ale situaţiilor de urgenţă pentru pacientul cu ,,moarte cerebrală”, ca şi toate cheltuielile sale medicale, aşa cum fac pentru alţi pacienţi vii. De asemenea, orice costuri implicând transferul unui donator de organe la alt spital sunt acoperite de asigurare. Deci, pacientul cu ,,moarte cerebrală” este mort din punct de vedere legal, dar viu din punct de vedere al companiilor de asigurări ?

La scurt timp după ce raportul Comisiei Harvard a fost publicat în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane, ,,moartea cerebrală” a fost adoptată ca noul standard al morţii în cele mai multe spitale din SUA, inclusiv cele catolice. Până în 1978, au fost publicate 30 seturi disparate de criterii pentru ,,moartea cerebrală”, fiecare set de criterii tinzând să fie mai puţin strict decât seturile anterioare. Mass-media liberală a început să-şi ajusteze limbajul pentru a promova noua ,,realitate”, vorbind despre un donator cu ,,moarte cerebrală” ca fiind un ,,cadavru căruia îi bate inima”, ,,un leş ventilat”, sau ,,un mort viu”, insinuând că o persoană ar putea fi în viaţă şi moartă în acelaşi timp.

Una dintre aceste noi definiţii ale morţii este ,,moartea cardiacă”, care este utilizată atunci când un potenţial donator de organe nu întruneşte criteriile pentru ,,moarte cerebrală”, dar a suferit anumite leziuni sau are o boală sugerând că moartea va surveni curând. Sub criteriile cardiace, un pacient poate fi declarat mort pe baza ,,încetării ireversibile a funcţiei cardiace” şi organele sale recoltate pentru transplant.

Întrebarea care rămâne fără răspuns este următoarea: cum este cu putinţă să se declare că vătămarea inimii donatorului este ireversibilă, însemnând că este imposibil de restabilit şi că inima şi-a pierdut toate funcţiile sale, şi apoi să funcţioneze absolut perfect după ce a fost transplantată unui beneficiar ? Răspunsul indică în direcţia carnetului de cecuri al eutanasiei[3]. Programele de transplant sunt extrem de dorite de spitale, deoarece sunt finanţate extrem de generos. A resuscita un ,,mort viu” nu este la fel de eficient din punct de vedere al veniturilor precum extracţia şi vinderea organelor sale ...

Bernice Jones, de la Fundaţia Apărătorul Vieţii, afirmă: ,,Scenariul livrat familiei donatorului a fost bine orchestrat şi repetat. (...) ’Cererea’ ... a fost dezvoltată cu toată silinţa printr-un proces în care actorii au fost angajaţi să simuleze şocul, durerea şi disperarea rudelor şi prietenilor celui aflat în ,,moarte cerebrală” ! În mijlocul unui accident neaşteptat şi tragic, când cei apropiaţi sunt extrem de tensionaţi şi traumatizaţi, ei sunt abordaţi şi li se face o ’cerere’ ! În nici o altă împrejurare nu este socotit un ’moment potrivit’ ca rudele celui aflat în ,,moarte cerebrală” să fie silite să ia o decizie prin asemenea presiune ! Sub aparenţa sterilă, lustruită şi sclipitoare a ’darului vieţii’ este un adevăr hidos şi înfiorător !

Fără ’informarea şi consimţământul’ pacientului sau al membrilor familiei şi celor apropiaţi, terapia intensivă a fost transformată într-un custode de organe ! ’Pacientul’, necomiţând nici o crimă, este condamnat la moarte ! Salonul de terapie intensivă este, de fapt, celula deţinutului condamnat la moarte [care aşteaptă să fie executat] deoarece ’donatorul de organe’ îndură ore, uneori zile de tratament chinuitor, utilizat ca un container de ’piese de schimb’ !, ... până când va fi montată o moarte avantajoasă !”

Dna Bernice Jones vorbeşte în cunoştinţă de cauză, deoarece fiul ei Brandon a fost împuşcat accidental în cap şi a fost declarat ,,mort cerebral” la sosirea la spital. Deoarece el semnase pe permisul său de conducere că este de acord să-şi doneze organele, a fost de îndată pregătit pentru extragerea organelor, fapt care s-a realizat 19-20 ore mai târziu.

Nici o fiinţă umană nu ar trebui să aibă parte de moartea infamă pe care a avut-o Brandon Jones, nici de infernul pe care familia Jones a fost silită să-l îndure din momentul în care documentele oficiale ale spitalului au dezvăluit adevărul: că Brandon era cu adevărat în viaţă şi nu mort după accident, şi în realitate luptase pentru a trăi chiar până în clipa în care a fost disecat pe masa de operaţie.

Cum tot mai mulţi americani află secretele întunecate ale transplantului de organe vitale nepereche şi numărul de donatori voluntari este în scădere, este probabil ca legislaturile să fie nevoite să implementeze legislaţia ,,consimţământului prezumat” care va face transplantul de organe obligatoriu, în afară de cazul în care individul declară că se opune donării de organe prin purtarea unui card opt-out (de refuz explicit).

Câteva precizări de ordin medical

În ce priveşte ,,moartea cerebrală”, s-au adunat informaţii de la mai mult de 150 supravieţuitori pe termen lung ai ,,morţii cerebrale”. Recordul este deţinut de T.K., diagnosticat ca ,,mort cerebral” la vârsta de 4 ani; el a trăit încă 20 ani.

Deoarece numărul donatorilor de organe proveniţi din rândul celor declaraţi ,,morţi cerebral” era încă mic, a fost născocită ,,moartea cardiacă”. Mai târziu, în 1997, Protocolul de la Pittsburgh stipula că oprirea inimii vreme de 2-5 minute provoacă ,,moartea cardiacă şi este acceptabil din punct de vedere etic extragerea organelor vitale pentru transplant dacă unui pacient nu-i mai bate inima vreme de 5 minute”.

Noile cercetări medicale demonstrează că un pacient a cărui inimă a încetat să bată vreme de 15 minute (sau mai mult) după un atac de cord îşi poate reveni dacă i se răceşte trupul la 33 grade Celsius, se utilizează by-pass cardio-pulmonar, şi cardioplegie, adică oprirea bătăii inimii chimic şi creşterea lentă a oxigenării vreme de 24 ore. Dintre pacienţii trataţi astfel, aproape 80% îşi revin şi părăsesc spitalul. Încă o dată se dovedeşte că este mai eficient din punct de vedere al veniturilor a declara ,,moarte cardiacă” şi a extrage organele vitale, decât a salva pur şi simplu viaţa unui om.

Dacă toate acestea – declararea ,,morţii cerebrale” sau a ,,morţii cardiace” – se fac fără consimţământul nostru, ţinând exclusiv de instrumentarul malefic al medicinei moderne care şi-a uitat cu desăvârşire jurământul depus, putem fi doar victimele unui sistem care a ales să ucidă, în loc să salveze şi să aline durerile celor suferinzi.

Dar dacă noi consimţim să fim părtaşi la aşa ceva, ne facem vinovaţi de a ne fi semnat propria sinucidere ...

sursa: www.catacombeleortodoxiei.ro

 

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624