Despre frica de greutatile vietii

E-mail Print PDF

„Nu te teme turmă mică; că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăţia. Vindeţi avuţiile voastre, şi daţi milostenie; faceţi-vă vouă pungi, care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în Ceruri; unde furul nu se apropie, nici molia o strică. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Luca 12, 31-34).

„Iar celor fricoşi, şi necredincioşi, şi păcătoşi, şi spurcaţi, şi ucigaşi, şi curvari, şi fermecători, şi închinători de idoli, şi tuturor celor mincinoşi, partea lor în iezerul cel ce arde cu foc, şi cu piatră pucioasă, care este moartea cea a doua” (Apocalipsa 21, 8).

Curajul şi frica sunt trăiri fireşti ale inimii omului, însă însuşirea lor bună sau rea este dată de pricinile ce stau la baza lor. Când frica şi curajul apar în urma unor patimi precum deznădejdea sau mândria, ele sunt rele; atunci când frica şi curajul apar din dragostea de Dumnezeu (frica de a păcătui) şi din încrederea în ajutorul Lui (curajul şi nădejdea), ele sunt bune şi ziditoare.

Creştinul nu trebuie şi nu are voie să se teamă în faţa greutăţilor lumii în care trăieşte. Este firesc să observăm greutăţile lumii în care trăim, însă nefiresc este să te laşi doborât de acestea. Frica, deznădejdea, necredinţa şi lipsa de curaj în a înfrunta toate greutăţile vieţii sunt semn al lipsei de credinţă, nădejde şi dragoste de Dumnezeu.

Nici frica omului creştin în faţa „puterii” şi a mulţimii celor bogaţi, tari şi necredincioşi ai lumii nu este întemeiată, căci Dumnezeu este Domnul celor drepţi şi Judecător înfricoşător al nedreptăţii. „Mai bine puţin întru frica lui Dumnezeu, decât vistierie mare şi tulburare (multă)” (Pilde 15, 16). „Să nu râvnească inima ta la cei păcătoşi, ci totdeauna să rămână la frica de Domnul” (Pilde 23, 17).

Atâta vreme cât omul împlineşte în viaţa lui poruncile lui Dumnezeu şi urmează sfinţilor, atât în învăţătura lor cea dreaptă, cât şi în faptele lor cele acoperite de dragoste, nu se cade a se înfricoşa în faţa ispitelor şi greutăţilor ridicate de oamenii cei necredincioşi, lumeşti şi trupeşti.

În unele situaţii, sentimentele de frică sunt urmări ale unor alte trăiri sufleteşti; dar în aceste vremuri, sunt mulţi cei pe care îi încearcă un sentiment de singurătate, de abandonare. Ei simt că Dumnezeu şi-a întors faţa Sa de la ei, dar nici în astfel de situaţii nu trebuie să ne lăsăm prinşi de deznădejde, pentru că aceasta este o ispită, o încercare îngăduită de Domnul pentru a ne face mai iscusiţi în lupta pe care o avem de dus pentru mântuire. În scrierile patristice, avem două mărturii de mare preţ pentru a înţelege ce se întâmplă azi în sufletele creştinilor: Cu aproape 1800 de ani în urmă, Sfântul Cuvios Antonie Cel Mare care a vieţuit în pustiul Egiptului, spunea: „am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: smerenia”.

 

Din viaţa Cuviosului Siluan Athonitul, care a vieţuit în secolul trecut, ne vine în sprijin o altă întâmplare: străduindu-se el, într-una din nopţi, să afle calea de a învinge ispita şi de a se ruga curat, s-a ridicat pentru a face metanii în faţa icoanelor din chilia sa, iar în acel moment a văzut între el şi icoanele din faţa sa umbra uriaşă a unui diavol care aştepta să i se închine lui; uitându-se în jur, Cuviosul vede că toată chilia sa este plină de draci. Atunci, cu inima îndurerată se aşeză înapoi şi spuse următoarea rugăciune: „Doamne, Tu vezi că încerc să mă rog Ţie cu minte curată, dar diavolii mă împiedică. Învaţă-mă ce să fac ca să nu mă mai tulbure”. Şi a primit acest răspuns în sufletul său: „Cei mândri suferă pururea din pricina dracilor”. „Doamne, a zis Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Şi din nou, în inima sa, a primit acest răspuns de la Dumnezeu, pe care şi noi îl ştim şi îl auzim mereu: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

Nu Dumnezeu a făcut iadul, ci noi înşine l-am făcut. „A ne ţine mintea în iad” presupune a fi realişti, a nu încerca să scăpăm altundeva, pentru că nu putem, nu avem unde evada, nu avem unde fugi de aici. Iar aceasta nu înseamnă că suntem pierduţi. În completarea îndemnului „Ţine-ţi mintea-n iad” vine soluţia, izbăvirea: „şi nu deznădăjdui” – ceea ce înseamnă să avem nădejde, căci mila Domnului este atât de mare, încât poate să şteargă toate păcatele noastre, numai să o cerem. Astfel, tuturor supărărilor noastre, tuturor deznădejdilor noastre se oferă soluţia nădejdii în puterea Lui Dumnezeu, care ne poate scoate din orice greutate, din orice „iad” pe care ni l-am făcut. Dar, precum este o „soluţie”, ea ţine de fiecare persoană, de fiecare dintre noi, dacă avem sau nu o asemenea hotărâre tare pentru a cere ajutorul de la Însuşi Cel ce, Dumnezeu-Om fiind, a luat asupră-Şi păcatele noastre primind moartea pe cruce, pentru ca să învie mai apoi pentru a ne fi nouă pildă pentru viaţa la care trebuie să năzuim.

Ce au în comun cele două descoperiri primite de cei doi sfinţi de mai sus? Toţi cei care se luptă cu ispitele şi vor să scape de ele ştiind în inima lor că fără Dumnezeu e imposibil să facă asta, vor alerga la El. Este vorba, astfel, de smerenie. Ce înseamnă această cerere a ajutorului de la Dumnezeu? Înseamnă începutul înţelepciunii, înseamnă începutul smereniei, căci plecăm genunchii în faţa Celui ce S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea noastră, deci noi ne plecăm înaintea Celui ce S-a făcut mai mic decât noi, Îl recunoaştem ca Domn şi Dumnezeu pe Acela Care S-a făcut tuturor toate şi la ce duce aceasta, dacă nu la pocăinţă, la vederea păcatului propriu? Plecarea genunchilor noştri, plecarea cugetului nostru în faţa lui Dumnezeu, la rugăciune, înseamnă de fapt lepădarea hainei groase a mândriei şi exersarea unui nou început, îmbrăcaţi în haina subţire, uşoară, smerită, a Duhului Sfânt.

Frica trebuie să o avem numai faţă de Dumnezeu, adică faţă de Acela pe care Îl putem pierde cu păcatele noastre. „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Pilde 9, 10). „Frica de Dumnezeu lungeşte zilele (omului), iar anii celor fără de lege sunt puţini” (Pilde 10, 27).

Această frică de Dumnezeu nu este însă teamă şi sperietură, căci „frică nu este întru dragoste, ci dragostea cea desăvârşit scoate afară pre frică, că frica pedeapsă are; iar cela ce se teme, nu este deplin întru dragoste” (I Ioan 4, 18). Până la iubirea deplină faţă de Dumnezeu însă este nevoie de multă osteneală, de smerenie şi de o luptă continuă împotriva poftelor lumeşti.

Cine suntem noi în faţa Lui Hristos-Dumnezeu, astfel încât să avem curajul de a cere de la El ajutor? Cum putem „pretinde” noi ceva de la El? Cum altfel, decât întorcându-ne, iarăşi, la nădejdea pe care o avem în puterea Lui, în cuvântul Lui, cu care ne cheamă la El: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pre voi” (Mt. 11, 28)? Şi cum putem avea nădejde, decât prin realizarea greutăţii ispitelor prin care trecem şi totodată păcătoşenia noastră (de care nu putem scăpa decât cu ajutorul Lui), cea care ne dă atâta frică? De unde starea aceasta de singurătate, de deznădejde, de disperare, de abandonare, dacă nu din depărtarea noastră de Dumnezeu, dacă nu din starea de păcat pe care o iubim mai mult decât pe aceea de a fi în braţele Sale părinteşti?

Iată, însă, că auzim glasul Lui înlăuntrul nostru, glas preadulce care ne cheamă la El, pe „toţi cei osteniţi şi însărcinaţi”! Să nu stăm, ci să alergăm degrabă, să nu pierdem timpul, care oricum este scurt! Să-L ascultăm şi să-L urmăm când ne spune: „Luaţi jugul meu preste voi, şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun, şi sarcina Mea uşoară” (Mt. 11, 29-30).

Când ucenicii s-au speriat de furtună, pe mare fiind, Mântuitorul i-a mustrat, zicând: „Ce sunteţi aşa fricoşi? Cum n-aveţi credinţă?” (Mc. 4, 40). Nu se cade a ne fi frică de cele ce stau în puterea lui Dumnezeu, iar nu în a noastră. Să ne fie frică numai de cele pe care le putem greşi noi, de cele ce ne stau nouă în putere. Să nu ne lăsăm împinşi spre deznădejde de cei ce nu cred în Dumnezeu şi nici de cei ce nu îşi pun nădejdea în El, căci este scris: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Domnul este în neamul drepţilor. Sfatul săracului l-aţi ruşinat, iar Domnul nădejdea lui este” (Ps. 13, 5-6).

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624