Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti - Scurt istoric

Mănăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti este situată în cartierul Militari, pe strada Televiziunii nr. 13-15, în sectorul 6. Ea a fost înfiinţată în anul 1964, de Prea Sfinţitul Evloghie Oţa († 1979), şi este condusă în prezent de părintele stareţ Arhimandritul EFTIMIE Vrânceanu. De asemenea, mânăstirea este reşedinţa episcopală a Prea Sfinţitului FLAVIAN Bârgăoanu. Mănăstirea se află sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, condusă în prezent de ÎPS Mitropolit VLASIE Mogârzan. În anul 1924, în urma Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă hotăra înlocuirea calendarului iulian, declarat ,,nu fără de lipsuri”, cu calendarul gregorian. Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte - Bisericile Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian, şi, pe de altă parte - Bisericile Ortodoxă Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Cititi mai mult...

 

2 / 15 Iunie - Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfîntul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deşi s-a arătat cu mult timp mai tîrziu, nu este mai mic decît cei de demult; de vreme ce Stăpînul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfîntului ce se prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflîndu-se lîngă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescîndu-l şi deprinzîndu-l, l-au făcut desăvîrşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate este zidită lîngă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi cîştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrînd în corabie şi ducîndu-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.

Într-o vreme, i s-a întîmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrînd în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugîndu-se lui Dumnezeu, postind, fiind blînd şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcînd milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulîndu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mîngîia, dîndu-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzîndu-le mînă de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorînd totdeauna lacrimi, îşi zicea: "De vei milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mîngîia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mîngîiat de Dumnezeu".

Cititi mai mult...

22 mai - 04 iunie - Inceputul Postului Sfintilor Apostoli

"O burta groasa nu naste o intelegere subtire"
Sfantul Ioan Gura de Aur

Postul este o poruncă instituită încă din Rai, pentru a cărei încălcare, şi strămoşii noştri, Adam şi Eva, au fost izgoniti din el. Prin urmare, pentru a-l recâştiga, trebuie să lucrăm această poruncă. Marele Prooroc Ioan Botezătorul, cel ce a trăit în pustie, hrănindu-se doar cu miere sălbatică şi cu lăcuste, ne îndeamnă: să ne pocăim, fiindcă „s-a apropiat împărătia cerurilor” (Matei 3, 2), iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „e cu neputintă să ardă focul în apă; e cu neputintă şi pocăintă fără post”. Deci nu putem să ajungem la tintă, adică în Împărătia lui Dumnezeu, dacă nu alergăm după lege – adică după poruncă, printre care se află şi postul.

Insemnătatea postului vine din faptul că prin el se biruieşte lăcomia pântecelui, care este capul şi începătura tuturor patimilor: „Şeful dracilor este luceafărul cel căzut, iar capul patimilor este lăcomia pântecelui”, după cum ne povătuieşte Sfântul Cuvios Ioan Scărarul. Din această pricină, astăzi se încearcă micşorarea însemnătătii postului, mergând până la stricarea sau chiar desfiintarea sa.

Biserica a instituit patru posturi peste an şi trei zile de post peste săptămână. Sub influenta gândirii protestante însă, în practica Bisericilor ortodoxe oficiale s-au instituit astăzi doar două săptămâni de post – la început şi la sfârşit, având ca motto un citat sectar, desigur, care afirmă că „Nu-i spurcat ce intră în gură, ci ce iese”. Şi aşa, ajung să se înfrupte din toate, şi se reduce la aproape nimic porunca şi folosul postului pentru suflet.

O altă cugetare păguboasă afirmă că... „poti să fii cu Dumnezeu şi fără să-ti înfrânezi trupul” – adică fără să te „chinui”, dar ei nu înteleg că omul nu este alcătuit numai din trup, ci şi din suflet, dintru care acestea amândouă, el trebuie să aducă jertfă de laudă Ziditorului său. De altfel, Sfântul Vasilie cel Mare afirmă că: „pe cât vei scoate din trup, pe atât vei da putere sufletului”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată spunând că „postul trupului este hrană pentru suflet”.

Biserica a hotărât patru posturi peste an şi trei zile de post pe săptămână, cu un regim mai aspru sau mai blând, rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Sfântul şi Marele Post, care se mai numeşte şi Postul Patruzecimii, închipuieşte postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. El are o durată de şapte săptămâni, pe o perioadă variabilă, în functie de data Paştelui, rânduită de Sfintii Părinti ai Bisericii în raport cu Scara Pascală (21 Martie – 25 Aprilie). Postul Naşterii Domnului este închinat în Naşterii Cuvântului Întrupat, a Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, iar pe durata sa trebuie să ne curătim sufleteşte şi trupeşte ca să-L putem primi în zidirile noastre sufleteşti pe Cel care este fără de păcat. Postul Adormirii Maicii Domnului este rânduit în cinstea Adormirii şi mutării cu trup la cer a Preacuratei Fecioare, Maica Domnului, cea care a purtat în pântecele ei pe Cel ce ridică păcatele lumii. Postul Sfintilor Apostoli vine ca o recunoaştere a noastră şi jertfă în cinstea ucenicilor Domnului, despre care El a zis: „Amin grăiesc vouă, că voi cei ce ati urmat mie, întru a doua naştere, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veti şedea şi voi pre douăsprezece scaune, judecând pe cele douăsprezece semintii ale lui Israil” (Matei 19, 28)

Zilele de post ale săptămânii au şi ele o semnificatie aparte. Ziua de Vineri o cinstim întru pomenirea Răstignirii şi Îngropării Domnului, iar cea de Miercuri - întru pomenirea vânzării. Însă ca să nu ne arătăm nici vânzători şi nici răstignitori ai Domnului, închinăm şi noi în fata Celui vândut şi răstignit o jertfă a postului. Ziua de luni, deşi optională după canoanele Bisericii Ortodoxe, prin traditia milenară şi evlavia creştinilor, pare să devină o necesitate. Această zi de luni este închinată sfintilor îngeri şi tuturor puterilor cereşti, pentru care în rânduiala slujbelor Bisericii se cântă canoanele speciale în cinstea sfintilor îngeri şi a puterilor cereşti. Sufletul la ieşirea din trup nu are alături de el decât pe îngerul păzitor rânduit încă de la Sfântul Botez, alti îngeri trimişi de la Dumnezeu şi ceata vrajmaşilor diavoli, care-l vor învinui la fiecare vamă a văzduhului pentru păcatele săvârşite. În acele clipe, ajutorul sufletului stă în mare parte în mâna îngerilor care-l însotesc. Însă cinstea din partea îngerilor o vom primi după chipul cinstei pe care noi le-am dat-o pe pământ. O zi de luni postită în cinstea sfintilor îngeri şi a puterilor cereşti poate cântări mult la trecerea vămilor din văzduh, unde avem nevoie de mila lui Dumnezeu şi sprijinul îngerilor care îl însotesc în acele clipe.

Postul neprimit de Dumnezeu

Vrăjmaşul râvneşte să-i fie închinat şi lui post şi astfel a născocit „posturi” false: cura de slăbire, tinută pentru a modela trupul astfel încât el să incite spre desfrânare, ajungându-se până la anorexie, sau se tine dietă pentru sănătate. Multi devin vegetarieni practicând yoga sau postesc pentru a fi mai buni bioenergeticieni sau mediumi. Tot post închinat diavolului este considerat cel ce se tine peste măsură (spre distrugerea vietii), sau tinut din cauza mâniei, mâhnirii sau zgârceniei. Înfrânarea de la bucate trebuie îmbinată cu înfrânarea de la vorbirea de rău, de la oropsirea slujitorilor, de la jignirea aproapelui şi de la celelalte păcate, pentru că postul trupesc trebuie împletit cu cel sufletesc. Avva Serapion spune: „Niciodată nu va putea să ajungă la o desăvârşită curătenie acela care nădăjduieşte s-o dobândească numai cu înfrânare, adică printr-un post trupesc, dacă nu va cunoaşte că înfrânarea este necesară pentru ca să poată intra mai uşor în luptă cu celelalte patimi.”

Arma asupra diavolilor

Postul este un mijloc de înăltare sufleteasca, de suire a sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl uşureaza pe cel credincios de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean, care aduc „întunecare gandurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplacută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, de pocăintă pentru păcatele săvârşite şi un exercitiu care pune început virtutilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este conditie pentru dobândirea sfinteniei. Legătuta strânsă dintre post şi sfintenie este exprimată şi în felul în care reprezentăm pe sfinti în iconografie, unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate şi transfigurate, datorită postului. Avva Pimen spune că: „Sufletul cu nimic nu se smereşte aşa ca atunci când cineva se înfrânează în hrană”, iar Mântuitorul îi învată pe Apostoli care este leacul împotriva dracilor spunând: „Acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29), şi să nu uităm că „Scris este, nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese prin Gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4). 

sursa: revista "Traditia Ortodoxa"

 

Save

Save

Save

21 mai / 03 iunie - Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena întocmai cu apostolii

Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci, Consta şi Elena au fost părinţii marelui Constantin. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împăraţi păgîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpînirea lui; iar cei din părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpînea părţile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrînd împăratul să ştie care dintre bărbaţi sînt buni, desăvîrşiţi şi statornici în credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis: "Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sînt de o credinţă cu mine".

Împăratul, zicînd acestea, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au împărţit în două părţi; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos, adică creştinii, s-au dat la o parte, lăsîndu-şi astfel dregătoriile şi rangurile lor cele mari cu care erau însărcinaţi şi, astfel, au început a ieşi din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai mult decît pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului şi se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevăraţii creştini, a zis către dînşii: "De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sînteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!" Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis: "Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?"

Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cît era de bun acel împărat către creştinii cei credincioşi. Aflîndu-se în Britania şi, căzînd în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decît pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.

Constantin a luat stăpînirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi, amăgind cîţiva senatori din Roma, cărora dîndu-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, i-a răpit scaunul împărătesc, făcîndu-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Constantin, înştiinţîndu-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dînsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsînd pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar. Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-l recunoştea ca împărat, voind ca singur să rămînă împărat a tot pămîntul şi ţinuturilor de sub stăpînirea Romei. El, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgînii săi îi muncea. El a omorît pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcîndu-se foarte aspru şi urît în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.

Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l să vină şi să-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte, să înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a îndreptat, dar mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lăsa să împărăţească împreună cu dînsul. Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste multă împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu război. Dar, văzînd că puterea lui de oaste este puţină şi gîndindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sînge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, făcîndu-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.

Cititi mai mult...

Sf. Ioan Gura de Aur - Cuvant la sarbatoarea Sfintei Treimi

Mari sunt, fraţilor, şi covîrşesc tot cuvîntul omenesc, darurile cele ce ni s-au dăruit astăzi de Iubitorul de oameni Dumnezeu. Pentru aceasta toţi să ne bucurăm şi săltînd să lăudăm pe Stăpînul nostru, că sărbătoare şi praznic ne este nouă ziua de astăzi. Şi precum se schimbă cele patru anotimpuri şi se întorc unul după altul, aşa şi la Biserică, urmează praznic după praznic. Că mai înainte am prăznuit Crucea, Patimile, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos, iar astăzi am ajuns la însuşi sfîrşitul bunătăţilor, la sfîrşitul praznicelor, la rodul făgăduinţei Domnului.

Că dacă voi merge, zice, “alt Mîngîietor vă voi da vouă” (In. 14, 16) şi “nu vă voi lăsa pe voi sărmani” (Idem 14. 18). Ai văzut purtare de grijă ? Ai văzut iubire de oameni negrăită. Mai înainte de zilele acestea s-a suit la cer, a şezut pe scaunul cel împărătesc de-a dreapta Tatălui şi astăzi ne dăruieşte pe Sfîntul Duh şi printr-Însul ne trimite din ceruri bunătăţile cele nenumărate. Că, spune-mi, nu ni s-au dat nouă Duhul pentru mîntuirea noastră ? Prin El ne-am izbăvit de robie, am fost chemaţi la slobozenie, ne-am suit la cinstea de fii după har, iar sarcina cea grea a păcatelor o lepădăm. Prin Duhul vedem adunări de preoţi, avem cete de dascăli. Din Izvorul acesta curg darurile descoperirilor şi darurile vindecărilor. Şi toate celelalte care de obicei împodobesc Biserica lui Dumnezeu, de aici au izvorul.

Zice Pavel: “Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, precum voieşte” (I Cor. 12, 14). “Precum voieşte”, zice, iar nu precum I Se porunceşte. “Împărţind”, nu Împărţindu-Se, domnind şi nu fiind supus domniei. Că aceiaşi stăpînire, pe care a mărturisi o la Tatăl, pe aceeaşi o dă şi la Duhul Sfînt. Şi precum pentru Tatăl zice: ,,”¦clar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi” (Idem 12, 6), aşa şi pentru Duhul zice: “Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh”¦”. Ai văzut stăpînire desăvîrşită ? Şi fiindcă una este fiinţa amînduror, tot la fel şi domnia este una. Şi cărora vrednicia le este aceeaşi şi cinstea şi puterea şi stăpînirea este aceeaşi.

Prin Duhul Sfînt am dobîndit izbăvirea de păcate; prin El ne-am spălat de toată întinăciunea; prin darul Lui ne-am făcut îngeri din oameni, muritori, dar nu schimbîndu-ne cu firea, ci ceea ce este mult mai minunat, rămînînd în firea omenească. În acest fel este puterea Duhului Sfînt. Şi precum focul simţitor cînd arde lutul cel moale îl face cărămidă tare, aşa şi focul Duhului cînd arde un suflet mulţumitor şi cu bună aşezare, îl face mai tare decît fierul. Şi pe cel ce puţin mai înainte era întinat cu noroiul păcatelor, deodată îl arată mai strălucit decît soarele.
Despre acestea învăţîndu-ne Pavel zice: “Nu vă înşelaţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9 - 10). Şi după ce a enumerat mai toate felurile de răutăţi şi a arătat că cei ce sunt vinovaţi de aceste păcate se fac străini de împărăţie, îndată a adaus: “Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat”¦”. Cum şi în ce chip? “Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, zice, şi întru Duhul Dumnezeului nostru” (Idem 6, 11).

Ai văzut, iubitule, puterea Sfîntului Duh? Ai văzut că Duhul Sfînt a stins toate răutăţile acelea, şi cei ce mai înainte erau vînduţi de păcatele lor, deodată i-a suit la cinstea cea înaltă. Cine dar îi va plînge şi-i va tîngui îndeajuns pe cei ce se ispitesc să hulească vrednicia Duhului, care ca nişte turbaţi şi fără de minte, nici pentru mulţimea facerilor de bine, nu voiesc să se depărteze de nemulţumirea şi răutatea lor. Ci îndrăznesc să facă toate împotriva mîntuirii lor. Ei îl înstrăinează, după mintea lor, de vrednicia şi dregătoria cea stăpînească şi se ispitesc să-L pogoare în rînduiala zidirilor. Aş vrea să-i întreb, pentru care pricină, faceţi atîta război împotriva vredniciei Duhului ? Şi mai vîrtos împotriva mîntuirii voastre? Ei nici în minte nu voiesc să se gîndească la cele ce a vorbit Mîntuitorul către Ucenici, “Mergînd învăţaţi toate neamurile botezîndu-le în numele Tatălui si al Fiului şi al Sfîntului Duh” (Mt. 28, 19).

Ai văzut că au aceiaşi vrednicie şi aceiaşi cinste? Ai văzut aceiaşi unire desăvîrşită ? Ai văzut nedesprăţirea Treimii ? Oare este vreo deosebire, sau schimbare, sau micşorare ? Pentru ce dar voi îndrăzniţi să rînduiţi şi să învăţaţi altceva decît cuvintele Stăpînului ? Sau nu ştiţi şi în cele omeneşti de se va ispiti cineva vreodată să adauge sau să scoată este vrednic de pedeapsă. Cine va ajunge la atîta îndrăzneală ca la cărţile trimise de împăratul pămîntesc, care este de un neam şi se împărtăşeşte de aceiaşi fire cu noi, să adauge sau să şteargă ceva şi să nu fie pedepsit şi osîndit.

Deci dacă de ia un om urmează atîta primejdie, ce iertare poate fi la cei ce arată atîta mîndrie, încît se ispitesc să strice cele grăite de Mîntuitorul nostru. Şi nici pe Pavel, care are întru sine pe Hristos, nu voieşte să-l audă, cînd strigă : “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). Deci dacă ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici inima n-a putut primi cunoştinţa bunătăţilor pregătite celor ce îl iubesc pe El, de unde noi, o fericite Pavele, putem primi cunoştinţa aceasta ? Aşteaptă puţin şi vei auzi.

Deci a adus, zicînd: “Iar nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său”. Şi nu s-a oprit aici, ci ca să arate mărimea puterii şi cum că este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, adaugă: “”¦fiindcă Duhul toate le cearcă, pînă şi adîncurile lui Dumnezeu”. Apoi voind ca din pilde omeneşti să întărească în noi mai cu dinadinsul învăţătura aceasta, zice: “Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decît duhul omului care este în el ? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decît Duhul lui Dumnezeu” (Idem 2, 10, 11). Ai auzit învăţătură desăvîrşită ? Căci precum cele ce sunt în cugetul omului nu este cu putinţă să le ştie altcineva, fără numai el singur, aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, iară numai Duhul lui Dumnezeu.

Cititi mai mult...

Pagina 1 din 63


Warning: Illegal string offset 'active' in /home/rman5430/public_html/templates/ja_kyanite_ii/html/pagination.php on line 129

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624