Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti - Scurt istoric

Mănăstirea ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti este situată în cartierul Militari, pe strada Televiziunii nr. 13-15, în sectorul 6. Ea a fost înfiinţată în anul 1964, de Prea Sfinţitul Evloghie Oţa († 1979), şi este condusă în prezent de părintele stareţ Arhimandritul EFTIMIE Vrânceanu. De asemenea, mânăstirea este reşedinţa episcopală a Prea Sfinţitului FLAVIAN Bârgăoanu. Mănăstirea se află sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, condusă în prezent de ÎPS Mitropolit VLASIE Mogârzan. În anul 1924, în urma Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă hotăra înlocuirea calendarului iulian, declarat ,,nu fără de lipsuri”, cu calendarul gregorian. Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte - Bisericile Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian, şi, pe de altă parte - Bisericile Ortodoxă Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Cititi mai mult...

 

Sf. Ioan Gura de Aur - Cuvant la Duminica Intrarii Domnului in Ierusalim

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic. La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ?

Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum.

Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Cititi mai mult...

Maica Domnului ocrotitoarea Sfantului Munte Athos salveaza Manastirea Hilandar de la incendiu

Maica Domnului Thrirusa (Cu trei maini) - Ocrotitoarea Manastirii Hilandar

Pe 8 august 2012, a izbucnit un incendiu în vasta zonă împădurită Monoxilitis din Muntele Athos, situată în apropierea Mânăstirii Hilandar. Acesta a fost favorizat de seceta prelungită din regiune şi căldura excesivă care a uscat vegetaţia. Cele câteva puncte în care au izbucnit incendii de vegetaţie s-au transformat în focare care au pârjolit totul în calea lor. Autorităţile greceşti au trimis 9 pompieri însoţiţi de 3 utilitare şi 2 avioane pentru stingerea acestor focare.

În primele ore de la declanşarea incendiului, Mânăstirea Hilandar nu a fost ameninţată de flăcări. Însă din seara zilei de 9 august, din cauza vântului puternic şi a direcţiei sale nefavorabile, focul s-a extins, mutându-se cu 1,5 km către Hilandar. Frontul focului a ajuns la peste 4 km depărtare şi a început să se deplaseze cu repeziciune către lăcaş.

Pe 10 august 2012, Serbia a trimis 49 pompieri cu 4 utilitare şi alte vehicule operaţionale. Muncitorii din cadrul Mânăstirii Hilandar au lucrat, cu toată mecanizarea disponibilă, pentru extinderea centurilor protectoare de incendiu din pădure, pentru a împiedica răspândirea focului.

Focul s-a apropiat şi de Ouranopoli, oraşul de la baza peninsulei monahale, fiind acoperit de un nor imens de fum, care a îngreunat orice activitate. Mii de turişti şi pelerini şi-au amânat vizita în aceste locuri. Tot pe 10 august 2012, în Ouranopoli, la solicitarea vice-guvernatorului regiunii Halkidiki, Secretariatul General pentru Protecţie Civilă a declanşat starea de urgenţă, fiind evacuate mai multe case şi hoteluri; persoanele în vârstă, copiii şi cei cu probleme respiratorii au părăsit localitatea din cauza fumului dens, localitatea în sine neaflându-se însă într-un pericol imediat.

Pompierii sârbi s-au alăturat colegilor lor greci şi bulgari în lupta împotriva flăcărilor, eforturile lor fiind îngreunate de vântul puternic. Autorităţile au cerut şi ajutorul armatei greceşti; corpul al III-lea al armatei a fost pus în stare de alertă, iar comandantul acestuia, dl. Basiakoulis, însoţit de infanterişti, a ajuns în zonă. Efectivele de pompieri au ajuns la peste 183 oameni cu 55 maşini speciale, 40 infanterişti, 4 elicoptere, 9 avioane, şi alte vehicule. La operaţiuni au luat parte şi grupuri de voluntari din Thessaloniki.

Frontul focului a ajuns să se întindă pe 25 km şi forţele întărite ale pompierilor au făcut eforturi supra-omeneşti cu mijloace terestre şi aeriene pentru a opri extinderea incendiilor. Direcţia Generală de Poliţie a provinciei Macedonia Centrală a emis un comunicat cerând cetăţenilor să nu îngreuneze circulaţia utilitarelor de pompieri: ,,Din cauza incendiului izbucnit în regiunea împădurită a Sfântului Munte Athos şi care se îndreaptă către Uranopolis-Halkidiki, în mod preventiv, se solicită cetăţenilor să nu circule spre Uranopolis şi să nu-şi lase vehiculele de-a lungul drumului, pentru a nu împiedica circulaţia şi activitatea utilitarelor de pompieri”.

Însă, la Hilandar, eforturile pompierilor păreau zadarnice, iar situaţia era considerată critică. Unul din reprezentanţii autorităţilor pentru situaţii de urgenţă a declarat că intensitatea şi viteza focului întrec cu mult puterea pompierilor de a-i limita răspândirea. În cursul zilei de sâmbătă, 11 august, frontul incendiului a ajuns la 1,3 km de mânăstire, aceasta fiind aproape înconjurată de flăcări.

Pe lângă mijloacele omeneşti puse în joc pentru stingerea incendiului, monahii atoniţi au alergat la milostivirea lui Dumnezeu şi a Maicii Sale. La Mânăstirea Hilandar, s-au ţinut slujbe neîncetate pentru izbăvirea de foc şi revărsarea milei lui Dumnezeu. Sâmbătă, obştea mânăstirii împreună cu stareţul Meftodie a ieşit în procesiune până aproape de linia focului, unde s-a săvârşit slujba de sfinţire a agheasmei. Ei au purtat în procesiune icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ,,Izbăvirea de întristare”, care nu a ars în marele incendiu al Hilandarului din 1722, o copie a icoanei Maicii Domnului cu trei mâini, în care este încastrat un fragment din Crucea Mântuitorului, precum şi sfintele moaşte ale mânăstirii. O procesiune similară a avut loc pe celălalt ţărm al Muntelui Athos, săvârşită de monahii de la Mânăstirea bulgară Zografu, care era de asemenea ameninţată de flăcări.

Sâmbătă noapte, în jurul orelor 23, norii au întunecat cerul deasupra zonei cuprinse de flăcări şi a izbucnit o ploaie torenţială care a ţinut ore în şir. Această ploaie, asemănată cu un ,,potop” de martorii oculari, a stins focarul principal al incendiului care ameninţa Mânăstirea Hilandar.

Ştirea este relatată de agenţiile de ştiri greceşti Agioritikovima şi Romfea, care au stat de vorbă cu monahii şi pompierii din zonă. Aceştia toţi au vorbit fără ezitare despre intervenţia Maicii Domnului în stingerea incendiului. Guvernatorul Muntelui Athos, Aristos Kasmiroglu, a declarat, la rândul său, că ,,ploaia a fost salvatoare”. Trebuie notat că Institutul Naţional de Meteorologie nu a prevăzut această furtună.

Ploaia a continuat să cadă cu intermitenţă în tot cursul nopţii. Potrivit pompierilor, incendiul a scăzut şi nu mai erau fronturi active, însă ei au continuat să opereze pe teren în părţile inaccesibile ale Sfântului Munte, inspectând zonele care fumegau încă, pentru a stinge ultimele focare. Potrivit unui prim bilanţ al incendiului, au ars peste 4.000 hectare de pădure şi plantaţii, care aparţineau în principal Mânăstirii Hilandar.

Să ne amintim că în noaptea de 3 spre 4 martie 2004, Mânăstirea Hilandar a suferit un incendiu devastator, care a distrus aproape trei sferturi din edificiul lăcaşului. Atunci, focul a cuprins chiliile călugărilor, zona rezervată musafirilor, 4 paraclise cu fresce nepreţuite din secolele XVI-XVIII şi sectorul administrativ, şi s-a oprit ca prin minune la porţile bisericii centrale. Biblioteca ce adăposteşte un mare număr de cărţi rare, manuscrise decorate cu miniaturi şi documente vechi a scăpat neatinsă de foc.

Vaticanul si bolsevismul

Declarațiile dușmănoase ale liderilor catolici la adresa Rusiei sunt atât de numeroase și evidente încât nimeni nu le poate nega. Imperiul Țarist Ortodox a fost pavăza care a zdrobit speranțele și pretențiile Vaticanului de a trece sufletele rușilor la catolicism. Fiecare eveniment și tulburare din viața politică și socială a Rusiei erau urmărite cu mare interes la Roma. Abolirea șerbiei în anul 1861, precum și amploarea pe care au luat-o anarhismul și nihilismul, au dat mari speranțe Vaticanului. „Doar o revoluție va putea ajuta Biserca (Catolică – n.trad.)”, era de părere în anul 1868 nunțiul papal Meglius. Abia ce fusese semnat „Decretul Imperial de Toleranță” pe 17 iunie 1905, că Roma a și început să scoată și să se folosească de toate avantajele din manifestul care dădea libertatea de conștiință tuturor cetățenilor ruși.

Cu toate acestea, Papa Pius X (canonizat în 1954) a afirmat chiar în preajma Primului Război Mondial că „Rusia este cel mai mare dușman al Bisericii (Catolice).” Așadar, nu este deloc de mirare că Revoluția Bolșevică a fost primită cu urale de lumea catolică. „După evrei, catolicii au contribuit mai mult decât oricine la răsturnarea puterii țariste. Cel puțin, nu au făcut nimic pentru a o împiedica.” Catolicii au scris fără rușine și ocolișuri la Roma imediat ce „victoria” bolșevicilor a devenit clară: „exista o bucurie incontrolabilă la căderea regimului țarist. Roma n-a pierdut timpul pentru a intra în negocieri cu guvernul sovietic.” Când un prelat catolic de seamă a fost întrebat de ce în timpul Primului Război Mondial Vaticanul a fost împotriva Franței, el a declarat: „Pentru Biserica Romano-Catolică, victoria Antantei aliată cu Rusia ar fi fost o catastrofă la fel de mare ca Reforma.” Papa Pius a exprimat același mesaj în maniera sa tăioasă, caracteristică: „Dacă Rusia este victorioasă atunci schisma este victorioasă”. După cum vedem, Primul Război Mondial nu a fost altceva decât o nouă cruciadă pentru Vatican.

Deși s-a pregătit îndelung pentru acest moment, căderea Imperiul Ortodox Rus a luat prin surprindere Vaticanul. Și-a revenit rapid. Mai ales că prăbușirea imperiului nu însemna că Rusia nu putea deveni catolică. Dar pentru asta era nevoie de un nou plan de bătaie. Dându-și seama că ar fi la fel de dificil să trimită un polonez în Rusia pe cât i-ar fi unui englez să facă prozelitism în Irlanda, Vaticanul a înțeles că trebuie să găsească o nouă cale de a se lupta cu Ortodoxia, prin metode atrăgătoare, în afara îndoielilor, ca să ademenească poporul rus și să-l subjuge Papei. Rezultatul acestei strategii machiavelice a fost apariția așa numitului „Rit Oriental”, pe care apărătorii săi l-au văzut drept „podul prin care Roma va intra în Rusia”, pentru a folosi o expresie reușită a lui K.N. Nikolayev.

Acest complot viclean, care poate fi asemuit cu un vas care navighează sub pavilion fals, a avut un succes rapid în primii ani de după instalarea puterii sovietice, atât în Rusia scăldată de sânge, cât și în străinătate, unde în rândul sărmanilor emigranți au fost desfășurate activități pline de zel. Li s-au căutat locuri de muncă, actele le-au fost puse în ordine, s-au deschis școli în limba rusă pentru ei și copiii lor.

Nu se poate nega că au fost și cazuri de ajutor dezinteresat, dar în majoritatea copleșitoare a cazurilor, această muncă caritabilă avea un scop misionar vag camuflat, pentru a-i atrage prin diferite mijloace pe sărmanii refugiați în ceea ce păreau la prima vedere biserici ortodoxe, dar unde, în același timp, era pomenit Papa. Cine poate spune ce consecințe, ce fel de urme de neșters au rămas în sufletele, gândurile și acțiunile celor care la un moment dat sau altul au intrat în contact cu această mișcare?

Experimentul „Ritul Oriental” a durat mai bine de zece ani în Rusia. În Occident, încă se mai pot întâlni „Centre Orientale” romano-catolice. Cel mai cunoscut dintre ele este în Belgia, la Mănăstirea Benedictină Chevetogne. Scopurile și mijloacele lor nu mai sunt atât de mărețe pe cât erau odată. Astăzi, sunt un fel de muzeu, un martor istoric al trecutului iar influența de odinioară se reduce în prezent doar la sfera editorială.

CITITI SI:

Colaborarea dintre Germania nazista si Biserica Catolica face 800000 de martiri ortodocsi in Croatia si Serbia

Chiar dacă astăzi mișcarea are o alură inofensivă, în urmă cu 70 de ani își propunea destul de direct să înghită ortodoxia rusă. Inima și sufletul acestei politici estice a papalității, „Ostpolitik”, era un iezuit, episcopul francez D’Erbigny, care a fost autorizat special de papă să conducă negocierile cu Kremlinul pentru o răspândire cât mai largă a catolicismului în Uniunea Sovietică și astfel să facă să dispară Ortodoxia din Rusia și din sufletele ruse.

Cu acest obiectiv în minte, D’Erbigny a călătorit de trei ori în Uniunea Sovietică cu un pașaport diplomatic francez. A hirotonit mai mulți ierarhi catolici scopul fiind de a forma un grup de prelați acceptabili pentru autoritățile sovietice. Să ilustrăm limitele imoralității manifeste de care erau capabili acești preoți: „Bolșevismul lichidează preoți, profanează biserici și locuri sfinte, distruge mănăstiri. Nu aici oare rezidă misiunea religioasă a bolșevismului ateu, în eliminarea celor care au schisma în minte, ca și cum ar șterge masa (tabula rasa), ceea ce ne dă nouă posibilitatea unei reconstrucții spirituale.”

Cititi mai mult...

09 / 22 martie - Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia Armeniei

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

Cititi mai mult...

Pagina 5 din 63


Warning: Illegal string offset 'active' in /home/rman5430/public_html/templates/ja_kyanite_ii/html/pagination.php on line 129

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624