In pas cu lumea... sau cu Dumnezeu?

E-mail Print PDF

„Că cine se va ruşina de Mine, şi de cuvintele Mele,
întru acest neam preacurvar şi păcătos,
şi Fiul Omului se va ruşina de el,
când va veni întru Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri”
(Marcu 8, 38).

Adesea ne lepădăm de Dumnezeu pentru a nu fi „de râsul lumii”. Domnul a spus despre primii Săi ucenici că „lumea i-a urât pe ei, căci nu sunt ei din lume, precum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14), dar ura lumii nu trebuie să ne preocupe, pentru că aprecierile lumeşti sunt lipsite de valoare, vremelnice şi adesea înşelătoare. Lumea, care din ce în ce mai mult este o unealtă a diavolului, şi-a croit un ţel în al abate pe om de la calea cea dreaptă. Niciodată însă, ea nu te va duce către scop: lumea se pricepe să trezească setea, dar nu poate să sature sufletul; făgăduieşte totul, dar spre sfârşit – în cea mai mare parte – îţi ia înapoi totul.

Vraja lumii e ca spuma mării, ce se izbeşte de stânca credinţei, iar când se risipeşte, îşi arată, în hăul adâncului ei, toate primejdiile pe care le ascunde: dinţii ascuţiţi ai rechinilor, stâncile ascunse de valuri, gheţarii, vârtejurile şi furtunile, ce îl pot înghiţi pe om odată pentru totdeauna. Pentru ce să ne nevoim a plăcea tuturor, de vreme ce acest lucru este imposibil? Oricât ne-am strădui, nu îi putem împăca pe toţi. Dacă vrem să facem pe plac unuia, supărăm pe altul; cel mai adesea însă, fiecare e interesat de persoana lui, dorind să aibă mai mulţi acoliţi care să îi mângâie amorul propriu şi să îl ajute să îşi hrănească patima slavei deşarte. Sfântul Filaret, Arhiepiscopul Cernigovului spune: „Ţi-e teamă să faci oamenilor vreo neplăcere şi uiţi de sentinţa rostită asupra nelegiuiţilor care vor să facă oamenilor pe plac:«Dumnezeu va risipi oasele celor ce plac oamenilori» (Ps. 52, 6)”.

Oare să fie prea aspră caracterizarea făcută de Hristos - „neam preacurvar şi păcătos”? Nicidecum! Aceleaşi trăsături le arată Domnul şi în altă situaţie: „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o socotiţi; iar semnele vremilor nu puteţi. Neamul viclean şi preacurvar semn caută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona Prorocul” (Matei 16, 3-4). Iată cu ce cuvinte ne arată Hristos lipsa de credinţă, făţărnicia şi nestatornicia lumii.

 Ne putem încrede oare veşnic în sinceritatea şi iubirea oamenilor? Nu. Până şi vântul e mai fidel direcţiei sale! Istoria a cunoscut nume de oameni mari, ce erau aclamaţi de mase, pentru ca peste puţin timp să fie huliţi şi chiar ucişi. Dacă nici chiar Domnul nostru, Iisus Hristos, care cu nimic nu a greşit ci numai bine a făcut, nu a scăpat de insultele şi strigătele: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” ale celor ce cu câteva zile înainte strigau: „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Marcu 11, 9), la ce putem să ne aşteptăm noi?

Sfântul Antonie de Optina ne avertizează şi el: „Putem, oare, să ne punem nădejdea în lume? Pe cine nu a înşelat ea? Pe cine nu a păcălit? Ea făgăduieşte multe, dar oferă foarte puţine. Numai cei ce nădăjduiesc în Domnul, după cuvântul Sfântului David, nu greşesc,adică nu sunt înşelaţi în nădejdea lor!” Iar Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru că scris este în Scriptură, Iată pun în Sion Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cel ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina” (I Petru 2, 6).

Sunt oameni care recunosc şi înţeleg foarte bine dezacordul ce există între foarte multe obiceiuri ale acestei lumi - pe de o parte - şi duhul creştinismului - pe de altă parte, dar le e ruşine să meargă pe contrasens faţă de societate; le e ruşine să fie evlavioşi - de pildă, să-şi facă semnul crucii în faţa altora, să păstreze postul la mesele din anturaj, să facă nuntă fără muzică, să aibă o ţinută creştinească, să se ducă la biserică, să mărturisească adevărul de credinţă, să îşi lase o rudă să meargă la mănăstire, etc., fără teama de a nu fi „luaţi în râs”. Dar ar trebui să ne gândim că atunci când va veni vremea Înfricoşatei Judecăţi cu întreg neamul omenesc, nu ne vor ajuta oamenii de a căror frică ne-am abătut de la faptele evlaviei. Aşa că e mai bine să ne ridicăm deasupra acestui fals simţământ de ruşine, să învingem teama de „osândirea omenească”, pentru a dobândi îndrăzneală în faţa înfricoşatului Scaun de Judecată.

Avva Ioan ne încredinţează: „Cugetând asupra ruşinii pe care o vei suferi înaintea tuturor popoarelor şi care îi va ajunge pe toţi păcătoşii, te vei uita la ruşinea vremelnică ca la o nimica toată. Ce-o să spună lumea de mine? - spui tu. Dar nu te gândeşti ce-o să spună de tine drepţii lui Dumnezeu care cu dreptul or să judece însăşilumea? «Atunci drepţii sta-vor la priveală şi le va fiteamă, dar vor râde de el şi vor grăi: „Iată omul care n-a făcut pe Dumnezeu liman de scăpare» (Ps. 52, 8-9); iată ce vor spune ei despre tine şi cât e de grozav acest adevăr în gura lor” (Filaret, Arhiepiscopul Cernigovulu)

Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează: „Când păsările zboară sus în văzduh nu le mai poţi prinde cu plasa; tot astfel nici pe tine nu te vor prinde mrejele patimilor şi ispitelor când vei privi spre cele de sus. Cel ce s-a urcat pe vârful muntelui vede oraşul şi pereţii lui într-o formă mică, iar oamenii care merg pe pământ îi par nişte furnici; tot aşa şi ţie îţi vor părea toate cele pământeşti ca ceva mic ce nu are nici o însemnătate, dacă te vei ridica pe înălţimile iubirii de înţelepciune.”

Ne aşteaptă „Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri”. Merită să renunţăm la cinstea de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei celei Cereşti ? Trebuie să înclinăm balanţa spre ceea ce este veşnic pentru că „Nimenea nu poate a sluji la doi domni, că sau pe unul va urî, şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţinea, şi de altul nu va griji; Nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona” (Matei 6, 24).

Sfântul Macarie de Optina ne explicitează: „Însă,atât timp cât slujim lumii, nu vedem negura patimilor, care întunecă mintea noastră, şi, aflându-ne într-o asemenea adormire, nu suntem atenţi la faptul că, făcând lumii pe plac, devenim călcătorii poruncilor lui Dumnezeu...”

Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei adaugă: „Lumea dă robilor săi atâţia stăpâni penibili câte nevoi şi pofte, patimi şi deprinderi au ei.” Sufletul păcătos, care nu s-a curăţat prin pocăinţă, nu poate fi în adunarea sfinţilor. Într-adevăr, cum poate să fie un nemilos printre cei milostivi; un desfrânat - printre cei curaţi; un răutăcios - printre cei iubitori? Un invidios, cum ar putea să se bucure în rai, când vede pe alţii într-o slavă mai mare?

Pentru a fi în slava şi împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ne obişnuim încă de acum, de pe pământ, pentru că, altfel - nu că n-ar binevoi Dumnezeu să ne-o dăruiască, cât faptul că nu ne-am simţi noi bine pentru că n-am şti cum să ne comportăm. Am fi în situaţia unui învăţător sărac ce a ajuns odată la un mare ospăţ în înalta societate şi a fost aşezat între generali. El s-a simţit neîndemânatic: nu a folosit cuţitul şi furculiţa aşa cum le-au folosit vecinii lui; a legat şervetul şi după ce a văzut că nimeni nu l-a legat, l-a aşezat pe genunchi dar a alunecat şi a trebuit să-l ridice de jos. Erau multe feluri de mâncare,iar el a refuzat câteva, pentru că nu ştia modul în care să le mănânce. Tot timpul ospăţului a stat ca pe ace şi dorea numai să se termine totul. Ceilalţi s-au simţit ca acasă, au gustat din toate felurile de mâncare, au discutat cu veselie, au râs. La sfârşit, după desert s-a adus păhărele pline cu un lichid albicios, puse pe ceşti mari de sticlă. Generalul, de lângă învăţător, ce a fost servit primul, aluat un păhărel şi l-a aşezat lângă el. Învăţătorul voia foarte mult să bea şi l-a înghiţit pe nerăsuflate. Nu i s-a părut prea plăcut la gust – era apă caldă cu mentă. Închipuiţi-vă ce tulburare l-a cuprins pe săracul învăţător când a văzut că toţi au început să îşi clătească gura şi nimeni nu a băut această apă. Tulburat, s-a ridicat de la masă şi s-a jurat în sine că nu va mai merge niciodată la adunări de societate. Dacă pe pământ este atât de neplăcut să nu fii în societatea ta, cu atât mai mult în Cer.

Chinurile iadului nu sunt numai mustrări de conştiinţă, după cum afirmă, abstract şi eronat, concepţia răspândită puternic astăzi. În iad vor fi şi chinuri ale trupului - şi a celui nou, în care vom intra după înviere. Arhimandritul Serafim Alexiev spunea că după moartea trupului, sufletul simte patimile lui în felul în care un tânăr ce avea un picior amputat simţea din când în când o puternică mâncărime la degetele piciorului ce-i lipsea. Acest simţământ straniu, ce apare la persoanele cu acest handicap, devine iritant şi chinuitor, pentru că nu e cu putinţă să fie satisfăcut. Aşa vom dori să ne satisfacem şi patimile după moarte, dar nu vom avea trup şi chiar dacă va învia, la a Doua Venire, el va fi astfel croit, că nu vamai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va chinui, tânjind după mângâierile acestor patimi, cu atât mai mult cu cât nu vor putea fi satisfăcute.

Pentru a ne izbăvi de sclavia patimilor şi a ne îmbogăţi în virtuţi avem două posibilităţi: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine, să săvârşim binele sau să ne smerim şi să răbdăm măcar răul care, fără de voia noastră ni se întâmplă, pentru a-l preface în virtute. Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis - să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase, să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – totul a rămas un vis neîmplinit. Doar creştinii ortodocşi care cu sinceritate însetează după mântuire reuşesc să prefacă totul în aur prin „piatra filozofală” dată nouă de Hristos ce se numeşte smerenie şi răbdare.

Mântuitorul îi numeşte fericiţi pe aceia care în viaţă pe toate le primesc cu smerenie „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3). Ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei pentru că primesc cu smerenie şi bucuriile, şi necazurile; şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi nedreptăţile; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile!

Pentru a putea dobândi „piatra filozofală”, Hristos ne încredinţează: „Prin răbdarea voastră veţi dobândisufletele voastre” (Luca 21 ,19). Cu ajutorul ei, metalele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi duhovniceşti, cum sunt: iertarea nedreptăţilor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, răbdarea în tăcere a diferitelor clevetiri, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.

Smerenia şi răbdarea prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface sminteala în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te Proniei dumnezeieşti, răbdând greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate să fie prefăcută în aur duhovnicesc curat, de multe carate, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Să înmulţim cât mai mult astfel talanţii daţi!

„Ispitele lumii nu sunt puternice prin ele însele, ci prin slăbiciunea noastră de bună voie. Peştele viu înoată contra apei, iar cel mort după apă la vale. Un adevărat creştin merge împotriva răului veacului păcătos, iar cel falsse lasă dus de iuţeala curentului”, spune Sfântul Filaret. De aceeaşi părere este şi Sfântul Tihon de Zadonsk: „Dispreţuieşte această lume dimpreună cu farmecele ei şi iubeşte numai pe Dumnezeu şi viaţa veşnică şi vei trăi în lume ca Lot în Sodoma în chip nevătămat.” Fericitul Augustin ne încredinţează: „După cum noaptea nu stinge stelele pe cer tot astfel necinstea lumii nu întunecă minţile credincioşilor care se întăresc pe tăria cuvântului lui Dumnezeu.”

 sursa: revista "Traditia Ortodoxa", nr.25 / 2009

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624