Predica Presfintitului Flavian Ilfoveanul la Duminica Vamesului si Fariseului (anul 2010)

E-mail Print PDF

Doi oameni s-au suit în Biserică să se roage, unul fariseu şi altul vameş. Fariseul stând, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumescu-ţi, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul de departe stând nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Zic vouă, s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela, că tot cel ce se înalţă pre sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa.
(Luca 18, 10-14).

Hristos a venit pe pământ să mântuiască pe cel păcătos dintru care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1, 15), spunea Sfântul Apostol Pavel. Cutremurătoare pildă a zilei de astăzi care ne pregăteşte încetul cu încetul pentru lupta cea mare în Postul Sfintei Învieri.

Iubiţi credincioşi, nimic nu este mai frumos pe lume şi între oameni şi ca podoabă de nepreţuit a omului, ca smerenia. Din acest motiv şi Dumnezeu atâta l-a învăţat pe om cum să se comporte în viaţă ca în primul rând să placă semenilor săi şi în al doilea rând să poată recuceri ceea ce a pierdut. De ce ne îndeamnă toată Sfânta Scriptură şi mai ales Mântuitorul şi Sfinţii Părinţi la acest ostenitor sentiment sau trăire, cum vrem s-o numim, smerenia ? Având în vedere că duşmanul de moarte al omului este diavolul, ne întrebăm de ce a căzut, el fiind cel mai slăvit înger ? Datorită mândriei. Repararea omului nu se putea face decât diametral opus, prin smerenie.

Aşa Îl înţelegem pe Mântuitorul de ce a venit în cea mai umilă postură posibilă. Cred că nici un om nu s-a născut în iesle. Dar iată El de unde vine, Ziditorul cerului şi al pământului Se naşte în iesle. N-a umblat în porfiră şi vison, simplu a umblat; nu trăia în palate imperiale, ci lucra cu tutorele său, cu Iosif, în lemnărie, să-Şi câştige existenţa. Oare Îi era greu lui Dumnezeu altfel să-I fie croită viaţa Lui pământească ? Nicicum. Dar având în vedere că sfârşitul vieţii Sale pământeşti avea să fie tot cu smerenie, a mers pe aceşti paşi atâta de bine hotărâţi, în care n-a dat o centimă înapoi până la ultima smerenie: moartea.

Iată că din aceşti doi oameni care vedem că se urcă în biserică, adică vin din mocirla vieţii şi urcă spre cele înalte şi slăvite, spre Dumnezeu să se roage. Unul vameş şi altul fariseu. Fariseul ţinea legea şi făcea dreptatea după lege, dar îi scăpa ceva. Era mândru, plin de sine. Ca drept dovadă îl şi arată după locul pe care şi l-a ales în biserică; biserica nu era plină şi nu mai erau locuri, erau doar doi, numai ei. Dar acela a înaintat până la sfântul altar şi acolo parcă se mărturisea lui Dumnezeu, că sunt drept şi fac cutare şi cutare, toate ale legii. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu sunt ca alţi oameni, sau măcar ca acest vameş, care era în spatele lui. Celălalt n-a mai înaintat de la uşa bisericii. S-a închis uşa după el şi acolo a înţepenit. Dar nici măcar să se uite în sus, cum de obicei se uită omul când se roagă. Era cu mintea în sus şi cu ochii smeriţi, plecaţi în jos. Cugetul acestuia era plin de mândrie şi de aroganţă, cum şi era drept. Acela era parcă venit din mocirlă şi căuta şi el măcar o fărâmă, cum căuta hananeanca, nu bucata toată, doar o fărâmă să mă satur. Nici nu cuteza să discute mai mult cu Dumnezeu, ci bătându-şi pieptul, cu ochii în lacrimi, cu suspine din adâncul fiinţei lui, doar atâta spunea: Fii milostiv, mie păcătosului, Doamne!

Domnul concluzionează că mai îndreptat s-a dus acela decât celălalt acasă. Vedem de nenumărate ori urcuşuri între oameni şi coborâşuri. Şi chiar în fiinţa noastră. De multe ori ne punem întrebarea de ce se întâmplă lucrurile acestea. Parcă nu mai cad sub gândirea noastră, oricât de deştepţi am fi. Vin deodată ca o furtună peste noi, ori ne dărâmă, ori rezistăm furtunii, mai viguros te faci. Toate acestea rămân după cum comunici tu, chip şi asemănare a Ziditorului tău, cu Dumnezeu. Din această pildă ne dăm seama ce caută de fapt Dumnezeu la om. Caută ceea ce omul, şi mai ales în ziua de astăzi, aproape că este imposibil să dea. Acel chip smerit, acel chip care în subconştientul lui mereu are regretul că este culpabil în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind absolutul în tot şi cu atât mai mult culpabilitatea omului este mai puternică şi apăsătoare, cu cât Dumnezeu este mai bun. Şi aţi văzut că de multe ori greşim şi având o minte lucidă, ai tulburare la minte. Parcă aştepţi judecata: Doamne, dar nu mă pedepseşti ? E mai grea pedeapsa că Dumnezeu mai bun este cu tine. Cât de bun este Dumnezeu cu omul !

Iubiţi credincioşi, ne învaţă cei doi cum să ne rugăm, ca fapta noastră pe care o facem pentru mântuirea noastră să rămână, să nu fie furată, nici ruginită, nici de molii spartă. Cutiuţa, alabastrul, temniţa unde putem noi să închidem faptele noastre este smerenia. Şi acolo nu poate intra cel mai mare fur de cele sfinte, diavolul. Acestea fiind zise, să mergem prin istorie să vedem oamenii cum au căutat pe Dumnezeu din culpabilitatea lor să ceară milostenie, cum au pierdut sau cum au câştigat.

Să ne ducem la Proorocul David, împăratul cel bun. Trup fiind, aşezat în vârful ierarhiei, toate erau la picioarele lui. Cu un pic de ajutor de la satana, a fost împins în păcat. Nu numai păcatul preacurviei, ci era şi ucidere. A fost trimis Proorocul Natan ca să fie oprit de la căderea în păcat. Dar pe drum a găsit un mort, Natan, şi a întârziat puţin să-l îngroape, timp în care s-a şi săvârşit păcatul. A venit şi l-a mustrat; trimis de Dumnezeu, l-a mustrat pe David. Atât a putut să plângă acest om, încât că în frumoşii săi psalmi spunea: Slăbit-au genunchii mei şi carnea mea de untdelemn (Psalmi 108, 23), lipitu-s-a carnea mea de osul meu (Psalmi 101, 6), spălat-am patul în toate nopţile cu lacrimile mele (Psalmi 6, 6).

El se mărturiseşte cu adevărată căinţă prin care a cerut nu reînnobilarea de la Dumnezeu, ci a cerut iertarea păcatului. Într-adevăr, văzându-i Dumnezeu căinţa, i-a şi dat iertarea după gravitatea păcatului. Că acel păcat al împăratului era cutremurător de mare, amplificat după statura lui socială în popor, că un om de rând dacă făcea acest păcat, asemănător, nu era atâta de grav faţă de păcatul lui. Fiindcă el, împărat fiind şi propovăduind dreptatea şi propovăduind legea şi stăpânirea şi credinţa în Dumnezeu, acest păcat avea să se împrăştie în popor. Dar iată că Dumnezeu l-a pălmuit şi apoi el ridicându-se a ajuns într-adevăr în cutremurătoarea nobleţe că stă la rădăcina genealogiei lui Iisus Hristos.

Să înaintăm peste veacuri. Îl vedem pe Iuda, se folosesc arhiereii de el ca de un trădător. Fac târg: cât ceri ? Atât. I-a dat 30 de arginţi şi mi-L vinzi. În noaptea aceea, veniţi în grădină şi pe care eu Îl voi săruta, pe Acela să-L prindeţi. A făcut târgul şi fapta. Cu Hristos prins, acela cu banii în mână, tulburarea nu venea la Hristos, ci venea tot la el. Când a văzut ce s-a făcut în noapte, că L-a vândut pe Hristos acelor criminali iudei, şi mai ales corifeii sinagogii, aşa a început să plângă şi să se căiască. A început să se răscolească subconştientul său, toată fiinţa lui era răvăşită. Îşi aducea aminte când îşi desfăşura toate imaginile vieţii pe care le-a trăit cu Mântuitorul: minunile, cum L-a cunoscut că Acesta este Dumnezeu şi el totuşi a făcut abominabila faptă de a-L trăda.

În zbuciumul acelei minţi, s-a dus şi a aruncat banii, spunând: eliberaţi-L pe Acesta şi luaţi-vă banii. Arhiereii erau plini de sine: nu mai avem nevoie de bani, treaba ta ce faci cu ei, noi ne-am împlinit visul, ni L-ai dat, nu-L putem elibera. Hristos deja mergea spre cruce. Atâta s-a zbuciumat în fiinţa lui ce să facă, dar iată că, după cum spune Sfânta Scriptură, s-a dus şi s-a spânzurat. Hristos îl aştepta ca să se căiască şi să-şi mărturisească fapta; dar de data aceasta a pierdut războiul.

Aceia crezând că sunt cu Hristos în mână, plini de sine, L-au răstignit. Aveau impresia că vor moşteni pământul, dar au pierit ca nişte câini, când le-a venit vremea judecăţii de la Dumnezeu. Deci s-a căit şi Iuda, dar a fost nu târzie, ci pocăinţă falsă. Oare nu ştia el să se ducă imediat la Mântuitorul şi să-I ceară iertare ? Ştia. Dar n-a vrut. Când era poporul iudeu în robia lui Faraon şi au început să se facă minunile prin mâna şi credinţa lui Moisi şi a lui Aaron, Faraon de două ori s-a căit şi a spus celor doi: am greşit înaintea poporului vostru şi a Dumnezeului vostru. Vă voi da drumul să mergeţi în pustie; cum cereţi să ieşiţi din robie ? A zis doar cu vorba, dar fapta nu i-a fost împlinită. A fost iertat de Dumnezeu o dată, a fost iertat şi a doua oară, dar dacă n-a făcut rod acest copac răsărit din conştiinţa lui, degeaba. I-a venit moartea prin adâncul Mării Roşii.

A greşit Petru, o greşeală puerilă, tocmai el când spunea: Doamne, nu mă voi lepăda nici mort de tine (Matei 26, 35). Tocmai o umilă femeie din popor îl arată cu degetul când Mântuitorul era judecat: şi acesta este cu El. Şi când l-au întrebat pe Petru a spus: nu, nu-L cunosc pe omul acesta. A treia oară când s-a lepădat, a cântat şi cocoşul şi şi-a adus aminte că i-a spus Mântuitorul de ceea ce i se va întâmpla (potrivit Matei 26, 69-75). A început să plângă, să se căiască cumplit. Şi a ştiut să-şi ceară iertare, ca drept dovadă că Mântuitorul, după Înviere, i-a reparat greşeala atunci când vine la apostoli şi spune: Petru, mă iubeşti tu pe mine ? (Ioan 21, 15-17) De trei ori întrebându-l, a spus: Paşte oile mele. În momentul acela, i-a iertat Dumnezeu greşeala.

Pavel omora şi bătea cu mare cruzime pe tot cel ce se numea creştin, tot cel ce chema numele lui Hristos. Pofta lui era aceasta, nu mai avea deliciu în viaţă decât acolo unde auzea că este creştin, îl măcelărea şi îl ducea în temniţă. Până în ziua când S-a arătat Hristos în blândeţea Sa şi în discuţia pe care a avut-o cu Domnul s-a întors. Dar cine a fost pe urmă Pavel ? Înălţat în cele mai înalte slăvi, cinste şi demnitate, că a rămas corifeul apostolilor.

Dragi credincioşi, iată căinţă, dar cum ? Cu smerenie. Ne punem întrebarea: de ce apostolii făceau aşa cutremurătoare minuni şi se întorcea poporul ? Popoare întregi se întorceau de la idolatrie, şi chiar din rândul iudeilor. Imediat după aceste minuni le veneau nişte lupte cumplite de la iudei în special, bătăi şi chinuri şi temniţă. Îi lăsa Dumnezeu în aceste duşuri, în aceste denigrări faţă de popor, ca să pună preţ pe nobleţea cu care erau înnobilaţi, cu darul Duhului Sfânt. Avea să spună mai târziu apostolul: Voi slăviţi, iar noi necinstiţi. Privelişte ne-am făcut lumii, îngerilor şi oamenilor, pătimind, suntem goi, ocărâţi fiind, grăim de bine, izgoniţi fiind, răbdăm, huliţi fiind, mângâiem (potrivit I Corinteni 4, 9-13). Iată cum s-au dus în lume şi prin această smerenie au câştigat lupta aceasta cutremurătoare cu diavolul şi cu idolatria.

Îl vedem pe împăratul Iulian Paravatul, care din buze a spus că este creştin; ajunge cu sceptrul imperial în mână. Dar ce-a făcut când s-a văzut la putere ? A dat ordin să se închidă bisericile şi să se redeschidă capiştile idoleşti. El însuşi fiind închinător de idoli, credea că va împărăţi o veşnicie, dar l-a răbdat Dumnezeu poate-şi vine în fire şi se întoarce. Neîntorcându-se să se căiască de păcatele pe care le-a făcut şi sângele pe care l-a vărsat din sfinţii mucenici, i-a dat Dumnezeu plata după fapta lui pe care a şi făcut-o.

A fost un împărat mai târziu, Anastasie, care corupt fiind de la creştinism, l-au cooptat arienii. Au profitat de faptul că este împărat şi, prin decizie imperială, arianismul se întindea. Au mers Sfinţii Părinţi pustnici, arhierei, cuvioşi, spunându-i: împărate, ai jurat credinţă când ai urcat pe tronul imperial. Nu faci bine, împărate. Era labil deja: nu la minte, în hotărâre. Interesul de a ţine sceptrul prin momelile care i se aduceau de către cei care au urcat până la tronul lui, nu a abdicat de la gândirea lui ariană. L-a răbdat Dumnezeu până în ziua când i s-a făcut judecata, că un fulger venind în palatul imperial, l-a cutremurat de spaimă şi fugea din cameră în cameră, nimeni nu-l putea ajuta. Până când l-a prins într-o cameră şi l-a spulberat.

Iubiţi credincioşi, ce cerea oare Dumnezeu de la aceştia ? Acea căinţă că oameni muritori sunt şi ei. Să mergem în alte pilde ca să înţelegem ce caută Dumnezeu de la om şi ce leapădă. Spune istoria sfântă de un episcop tare îmbunătăţit în fapte bune; vedea chiar şi îngeri. Şi i se aduce la cunoştinţă într-o zi de două femei care erau creştine şi erau vădite cumva de nişte ochi pizmaşi că ele ar fi căzut în preacurvie. Sfântul nu ştia de acest lucru, dar dacă i s-a adus la ureche această faptă grea, zice: voi întreba şi eu pe Dumnezeu şi mă voi ruga. Aşa dar avea de la Dumnezeu, încât că toţi care veneau la împărtăşit le vedea faţa. Pe unii îi vedea luminaţi, pe alţii cu o faţă veselă, iar alţii erau întunecaţi la faţă. Au venit şi aceste femei să se împărtăşească; şi el fiind atenţionat de ele că sunt căzute în păcat, le-a împărtăşit şi le urmărea faţa după ce a cerut prin rugăciune de la Dumnezeu să-i descopere.

Le-a văzut atâta de luminate la faţă, încât că s-a cutremurat. Şi când s-a dus în chiliuţa lui, zice: Doamne, spune-mi de ce acest lucru ? Cu certitudine, ele au căzut şi cum de faţa lor e aşa de luminată la împărtăşire ? A venit îngerul neîntârziat şi i-a spus: aşa este, au greşit, dar au pus o pocăinţă cum nimeni nu a pus şi Dumnezeu le-a iertat păcatul. Iată ce cere Dumnezeu de la om. Când au greşit, erau mândre, pline de sine, că păcatul întotdeauna se face când mintea ţi-este plină de sine şi în aroganţă, iar trupul ca un rob execută păcatul. Acum, când cereau de la Dumnezeu reînnobilarea şi iertarea păcatului, nu mai erau în aceeaşi mândrie, nu mai erau cu nasul în sus, erau ca acest vameş care astăzi ne dă o pildă de smerenie.

O altă femeie, pe timpul Sfântului Spiridon, nevastă de corăbier, a greşit. Şi acela a venit după un an acasă. Şi ea era însărcinată. Şi a spus, când a găsit-o însărcinată: păi ce-ai făcut ? Tu ai greşit ! Nu e adevărat. Şi a mers la Sfântul Spiridon: preasfinte, iată ce a făcut femeia mea. Ea zice: nu, cu el sunt. Dar cum ai tu 12 luni în burtă ? Parcă-i prea vădit. Nu a vrut să recunoască păcatul, iar sfântul i-a spus: dacă nu recunoşti, să te judece Dumnezeu. Şi a murit pe loc. Iată păcatul cu mândrie.

Dragi credincioşi, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă ne-am închipui două trăsuri: păcatul în trăsură tras de smerenie şi în cealaltă fapta bună în trăsură şi trasă de mândrie, mai repede aleargă prima decât a doua. Oare cine este drept pe pământ ? Toţi greşim, dar nu toţi ne îndreptăm. Acesta, într-adevăr, era un om curat, fariseul, dar a pierdut înaintea vameşului fiindcă îi condamna pe ceilalţi. Şi insist cu acest exemplu, dragi credincioşi, că mulţi farisei sunt şi în biserică. Mă cutremur eu, li se pare unora că L-au prins pe Dumnezeu de picioare. Am avut odată un copil, nu al meu, fiu duhovnicesc, de 5 ani dacă nu mă înşel, şi îl întreb: te rogi ? Mă rog – în glasul aşa frumos, ca un înger – dar părinte, eu mă rog la Dumnezeu cu aşa foc, ca să-L prind în braţe. Ce gândire frumoasă ! În mintea lui, acel copil atâta de curat gândea să-L prindă în braţe şi poate merita. Dar când vezi un om mare, care-i plin de mocirlă, şi mai vrea să-i vină şi Maica Domnului, să-i vină şi Dumnezeu că a făcut te miri ce post sau o rugăciune, parcă-i prea sfidător spre cer.

Iubiţi credincioşi, viaţa nu iartă. Numai Dumnezeu ne iartă. Dar dacă noi nu alergăm imediat la Cel ce ne-a zidit şi ne ştie, cum spunea Proorocul David: Şi cel nelucrat al meu Tu-l cunoşti Doamne (Ps. 138, 15), atuncea nu ai cum să fii în braţele Lui, nu ai cum să fii în protecţia Lui. Ce urmăreşte satana la om ? Să-l împingă de la minte, bineînţeles, şi apoi cu tot cu trup în păcat. Şi pe cât posibil să-l întemniţeze acolo, în acea mocirlă, având nădejdea că dacă îl găseşte moartea acolo în acea temniţă, în aceea îl şi judecă Dumnezeu.

Să mergem iarăşi la Iuda. De ce păcatul i-a fost atâta de greu ? L-a vândut pe Hristos şi a împlinit ceea ce a spus Proorocul David: Socotit-a preţul lui ca un perete povârnit, 30 de arginţi, preţul celui nepreţuit (potrivit Psalmi 61, 3-4). Atât de grav era păcatul că s-a lăsat ca un robot, s-a lăsat ca o păpuşă, ca o marionetă în mâinile şi în gândirile rabinilor jidoveşti. Intuitiv, mă uit la oamenii de astăzi cât de deşerţi sunt, mai ales cei sus-puşi. Nu-şi dau seama că de fapt prin ei, săracii, se folosesc alţii. Sunt puşi nişte păpuşari, purtători de cuvânt ai altora din spatele cortinei. Să mă ierte Dumnezeu, dar mare lucru de nu vor fi asemuiţi cu Iuda în ceasul judecăţii. Se folosesc cei de dincolo de ei şi apoi îi leapădă ca pe o cârpă, după ce nu mai folosesc nimic.

Păziţi-vă de aceste trepte sociale, mai bine un puţin cu osteneala vieţii tale decât multul dar pervers, viclean prin care să se facă o tragedie pe semenii tăi. Iuda a fost încondeiat şi neprimit fiindcă nici n-a venit spre pocăinţă, iar pe ceilalţi îi vedem cum ca dintr-o temniţă se eliberează ca o pasăre spre cele înalte. Cea mai grea temniţă este temniţa păcatului şi îi vedem pe oameni cum din în ce în ce mai mult cad acuma în aceste temniţe; şi călare pe acea temniţă şi pe sufleţelul acela care strigă necontenit spre cer stă satana. Din ce în ce mai greu omul poate să evadeze, dar dacă are un pic de nădejde la Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi se mărturiseşte şi face totul cu milostenie, are o mare certitudine.

Ne-am plimbat prin pilde de oameni şi am văzut cât de uşor i-a primit Dumnezeu, nu s-a scârbit de ei, i-a aşteptat. Cum spunea şi Mântuitorul, că pentru acesta a venit, nu pentru drept, ci pentru păcătos. Sau cum spunea un sfânt într-o rugăciune: Doamne, dacă vei mântui pe drept, ce mare plată vei avea ? Mântuieşte-mă pe mine, păcătosul, şi atunci te voi slăvi (Rugăciunile de seară, rugăciunea Sfântului Ioan Damaschin). Într-adevăr, vedem în viaţa noastră carnală, trupească, cât de mult ai nevoie când eşti într-un necaz de un ajutor de la cineva. Atunci nu te duci cu aroganţă, te duci umilit, smerit; şi decât să ne smerească viaţa, mai bine să ne smerim noi, precum acest vameş. Acesta a venit la biserică să se roage cu traista plină de păcate, conştiinţa împăcată şi apăsătoare. Cât de frumos şi de uşor a curăţat-o Cel ce era în putere de a ierta, dar dacă noi suntem atât de indolenţi cu noi înşine, evident că nici Dumnezeu forţat nu te poate spăla, nici sfinţi, nici reînnobila de unde ai căzut.

Iubiţi credincioşi, sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca acest vameş, această pildă frumoasă şi acest personaj să ne trezească în ceasul păcatului nostru la o conştiinţă curată şi mântuitoare. Lui Dumnezeu, Maicii Sale şi tuturor prietenilor lui Dumnezeu să le dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.

 

sursa: catacombeleortodoxiei.ro

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624