Psaltirea – un bastion al înţelepciunii dumnezeieşti

E-mail Print PDF

Mulţi dintre credincioşi consideră Psaltirea ca pe o preocupare şi o obligaţie strict pentru călugări, când de fapt psalmii însoţesc cele şapte Laude, pe care ar fi normal să le facă fiecare creştin. Ei au impresia că-I acordă o onoare, un privilegiu Lui Dumnezeu, dacă merg o dată pe săptămână la biserică, iar cei mai mulţi doar la Înviere sau deloc. La creştini, rugăciunea şi-a pierdut caracterul de preocupare cotidiană, devenind doar „folclor de duminică”. Puţini mai sunt acei creştini care săvârşesc cele şapte Laude zilnic precum Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa şi Miezonoptica.

În vremurile de restrişte, creştinii aveau altar făcut în casă, într-un colţ, spre răsărit, şi se rugau deseori. Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă, la ascultare, sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini, mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos. În vremea antichităţii creştine, deci şi în epoca Sfântului Vasile cel Mare, Psaltirea era cartea de rugăciuni a creştinilor în cultul lor privat, dar şi a Bisericii în cultul ei public.

În Biserica primară, după cum mărturiseşte Fericitul Ieronim, şi copiii ştiau Psaltirea pe de rost şi o cântau ca pe cea mai iubită cântare. „La noi toate-s simple şi tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarce-te încotro voieşti: plugarul care merge în urma plugului cântă: Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; şi vierul care taie cu cuţitul său cel strâmb viţele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului” (Epistola către Marcel).

Psalmul, în viziunea marelui ierarh capadochian, este un leac de alinare a bolilor. Şi precum leacul cel amar este amestecat cu dulceaţă pentru a putea fi primit de către bolnav cu uşurinţă, tot aşa psalmul este amestecat cu dulceaţa cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului: „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de ştirea noastră, odată cu bucuria şi frumuseţea celor auzite să primim şi folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”.

Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu, dar şi de mulţumire, motiv pentru care şi atunci ca şi astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioşi şi de monahi ca o hrană duhovnicească ce nu se sfârşeşte niciodată.

Psalmul este liniştirea sufletului, dătător de pace, căci el potoleşte cugetele furtunoase şi învăluitoare, alină tulburarea sufletului şi pune frâu neînfrânării. El este armă nebiruită împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi şi că „el aduce pacea, liniştea şi odihna în sufletul celor care îl cântă cu evlavie. Psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva duhurilor întunericului, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor şi podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor şi cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.

Psalmul este cel ce aduce împăcarea celor învrăjbiţi: „căci cine poate socoti de duşman al său pe acela, cu care s-a rugat cu un cuget lui Dumnezeu, în aceeaşi ceată de lăudători?”, se întreabă retoric marele arhiereu. Psalmul alungă urâtul din inima omului şi din tot locul, el „umple pustia de locuitori şi potoleşte adunările cele zgomotoase”; el este cea dintâi învăţătură a pruncilor şi podoabă a tinerilor, el este „glasul Bisericii, el face prăznuirile ei strălucite şi tot el naşte întristarea cea după Dumnezeu”.

„Ce nu poate învăţa cineva din Psalmi? – întreabă Sfântul Vasile cel Mare – măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii… Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârşită, aici proorocia despre venirea în trup a Domnului Hristos, aici ameninţarea Judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă, ca şi descoperirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici în cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată care este pusă la îndemână tuturor”.

Citirea Psaltirii ar trebui să fie o îndeletnicire îndeaproape a creştinilor noştri. Cartea psalmilor cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor. Ea prooroceşte despre cele viitoare, însemnează fapte istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături dumnezeieşti, punând la îndemână fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce, cât se poate de grabnic, însănătoşirea celui de curând rănit. Îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate, şi la această măsură duhovnicească se ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufleteşti pline de bucurie, care face ca în suflete să ia fiinţă cugetele cele înţelepte.

Psalmul face ca pustiurile să se arate locuite şi patimile să fie înfrânate. El este început pentru începători şi creştere pentru cei care propăşesc pe calea virtuţii, dar şi sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârşirii. Psalmul este glasul Bisericii; el înveseleşte sărbătorile şi face să se nască în inima credinciosului dorul după Dumnezeu. Chiar şi din inimile de piatră psalmul stoarce lacrimi. El este o faptă îngerească, o trăire cerească, o mireasmă duhovnicească.

Şi, dacă este adevărat că există mai multe instrumente muzicale, cu bună cuviinţă este a crede că proorocul David a armonizat cartea aceasta cu instrumentul numit harpă, voind să arate cu aceasta Darul Duhului Sfânt care răsună în ea. Psaltirea însăşi este un instrument de cântare duhovnicească, întrucât dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea îşi are cauza sunetelor venită de sus, de la Dumnezeu, îndemnându-ne cu aceasta ca şi noi să ne deprindem a căuta cele de sus şi să nu ne dedăm patimilor trupului, din cauza plăcerii ce ne-ar da-o sunetul cântării. De altfel, graiurile prooroceşti ale psalmilor au voit să ne arate un lucru adânc şi înţelept, adică prin rostirea lor, să ne înălţăm duhovniceşte toţi cei plini de grijile lumeşti, însă cu suflete curate.

Facebook

Contact

Manastirea Adormirea Maicii Domnului Bucuresti

  • Adresa: Str. Televiziunii, nr. 13, sector 6
  • Email: amdmamd@yahoo.com
  • Telefon: 0784.291.624